O iubire imposibilă, „pe o planetă de provincie”

„Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apa, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide…”

Au trecut aproape 80 de ani de la momentul când Mihail Sebastian scria aceste cuvinte în „Steaua fără nume”. Azi, rostite de Vlad Zamfirescu pe scenă, își păstrează întregi și savoarea, și duioșia, și tristețea, și poezia aceea dulce-amară, care face ca lumea lui Mihail Sebastian să aibă și azi același farmec și aceeași putere de seducție, cu tot aerul ei ușor desuet, care-o face și mai atrăgătoare pentru omul secolului 21, cel rătăcit printre gadget-uri.

Nu s-ar putea spune că Sebastian s-a născut sub o „stea” norocoasă. A trăit cel de-al Doilea Război Mondial, cu toată nebunia și absurdul acelei perioade, și-a pierdut prieteni, a fost nevoit să se ascundă, i s-a interzis să publice sau să fie reprezentat pe scenă și chiar piesa „Steaua fără nume” a fost jucată prima dată fără numele lui pe afiș. Și-apoi… când s-a terminat războiul, când avea succes, exact în ziua în care Sică Alexandrescu îl anunța că „Steaua fără nume” avea să fie reprezentată „pe toate scenele lumii” și-l ruga să treacă pe la biroul lui, la ora 5.00, ca să semneze contractul, exact în acea zi Mihail Sebastian pleca de pe această „planetă de provincie”…

La distanță de aproape un secol, „Steaua fără nume” rămâne poate cea mai frumoasă comedie romantică scrisă de un dramaturg român. (Păcat că Hollywood e prea departe!)

De câțiva ani buni, Vlad Zamfirescu, în calitate de regizor, a reușit să creeze o rețetă de succes prin care îi face pe spectatori să se (re)îndrăgostească de teatru. Și „rețeta” se bazează pe câteva lucruri: emoție, actorie de calitate și o poveste bine scrisă.

De data asta, alege „Steaua fără nume”. Produs de Cortina AG, spectacolul se joacă la Sala Mare a Teatrului Național din București și reunește în distribuție câțiva dintre cei mai iubiți actori ai momentului: Vlad Zamfirescu, Diana Roman, Adrian Titieni, Luminița Erga, Valentin Teodosiu, Andi Vasluianu.

Vlad Zamfirescu nu încearcă modernizări abracadabrante și forțate ale textului lui Mihail Sebastian, dimpotrivă, face în așa fel încât poezia îi rămâne intactă și replicile se decupează superb, păstrându-și tot parfumul, tot farmecul, toată eleganța.

Decorul conceput de Mădălina Marinescu păstrează simplu ideea de patină a timpului, spații la care te uiți parcă printr-un geam colorat într-o altă lume, o călătorie în timp și, în același timp, o posibilă lume de lângă noi, din România secolului 21, din orice sat pierdut de lume, unde nici azi nu curge apa și nu opresc trenurile inter-regio…, un sat în care poate un profesor pasionat visează la stele și trăiește iubiri imposibile. Și exact asta reușește spectacolul lui Vlad Zamfirescu, să creeze senzația de aproape și departe în același timp.

În gara aceea puțin tristă, în care se aude din când în când un șuierat de tren și vocea impiegatului, rostind stâlcit „Ferește linia!”, o gară cât toată scena de la Sala Mare a TNB, Valentin Teodosiu este celebrul șef de gară care visează la rața pe varză (călcată de accelerat) și vinde cu forța bilete până la Inoasa și aduce cu el cu toată acea încărcătură de umor mucalit pentru care publicul îl iubește. Iar când în scenă intră domnișoara Cucu, interpretată de Luminița Erga, cu tot delirul ei de provincială, explozia de râs e garantată. Luminița Erga, care nu se întâlnește pentru prima dată acest rol (a fost Domnișoara Cucu și în montarea lui Victor Ioan Frunză), e explozivă. Fiecare grimasă, fiecare gest, fiecare ton, toate sunt matematic construite și Domnișoara Cucu în creația ei păstrează intact acel spirit provincial, ridicol și comic în același timp, de profesoară invidioasă pe tinerețea elevelor, de fată bătrână care își bagă nasul în viețile tuturor, dar… căreia îi strălucește o lacrimă pe furiș în colțul ochiului când se uită la un tren care nu oprește în gară.

Și încet, încet, povestea merge mai departe și în scenă intră Mona… femeia-stea, de o frumusețe imposibilă, coborâtă în miezul nopții dintr-un tren accelerat care vine de la Sinaia și se îndreaptă spre București, îmbrăcată într-o rochie albă superbă. Miroase a parfum scump, n-are la ea decât fise de la cazinou și vine dintr-o altă lume. O lume care n-a auzit de Inoasa, care nu mănâncă rață pe varză și care nu știe că pe cer există Ursa Mare.

Și aici, în această gară de provincie, despre care nici nu bănuia că există pe hartă, Mona va întâlni Misterul. Sigur că povestea lui Mihail Sebastian e bine-cunoscută. Mona și Marin Miroiu, profesorul care visează la stele – o poveste de dragoste deja clasică. În cămăruța lui plină de cărți, așa cum simplu e construită și pe scena de la TNB, într-o noapte se trăiește o iubire cu intensitatea pe care alții n-o trăiesc într-o viață. Și acesta este punctul puternic al spectacolului „Steaua fără nume”, felul cum se dezvoltă relația dintre Mona și Miroiu, interpretați de Diana Roman și Vlad Zamfirescu.

Diana Roman, strălucitoare în rochia albă de prințesă, creează o Mona în care-i surprinde atât de fin oscilațiile, trecerile de la o stare la alta, descoperirile, micile revelații despre ea însăși, tristețea la care niciodată nu și-a permis până atunci să se gândească prea concret, nefericirea, neputințele, lașitățile. La început e femeia superficială, de o frumusețe în spatele căreia nu pare să existe nimic, jucând puțin cartea isteriei, în fața șefului de gară. Și tocmai mecanismul acesta fin al transformării și al (auto) descoperirii îl surprinde Diana Roman, lăsându-se încet cucerită de poveștile acestui bărbat ușor caraghios și exaltat, care o face pe nesimțite să descopere ceva adânc în ea însăși, o zonă niciodată atinsă până atunci, o zonă de a cărei existență nu știa, dar a cărei descoperire o face să înțeleagă dintr-odată de ce, în mijlocul paradisului artificial în care trăia, nu găsea loc de fericire.

În rolul lui Marin Miroiu, Vlad Zamfirescu are un farmec magnetic, dublat de doza aceea de ridicol pe care o aduc cu ele exaltările personajului. Aș spune că e unul dintre cele mai reușite roluri din cariera lui. Miroiu al lui Vlad Zamfirescu e un amestec de candoare și exaltare, de neîncredere și forță nebună, de tristețe, resemnare și curaj de a visa, de poezie și provincialism. E în el o explozie de energie și forță niciodată până atunci conștientizate. Și mai e și o nevoie mereu reprimată de a iubi… Surprinde în fiecare replică toată acea nesiguranță, tradusă în stângăcie în relațiile cu oamenii, și toată explozia de putere pe care i-o dă relația cu cerul, noaptea, când privește Ursa Mare. Și… ce e cel mai important la această relație imposibilă dintre Mona și Miroiu, reușește să încarneze forța aceea de neexprimat în cuvinte, tot acel clocot interior care-o face pe ființa coborâtă din altă galaxie să-l VADĂ…  să vadă în el mai mult decât bărbatul stângaci, care-și cârpește singur ciorapii, ca să-și dea toate economiile pe o carte, mai mult decât bărbatul care poarte același costum ponosit și se spală la stropitoare. Are farmec, are mister și ea de misterul lui se îndrăgostește, de bărbatul acela ascuns în el însuși, de care nici el nu știa și pe care și el îl descoperă tot în această noapte. Scenele dintre ei sunt emoție pură, lacrimă, zâmbet, poveste…

Adrian Titieni, în rolul lui Udrea vine și el cu o doză de umor și poezie pe care numai simfonia compusă de el le poate depăși. Udrea al lui e o posibilă replică a lui Miroiu, doar că lui îi lipsește scânteia de nebunie… E bărbatul visător și sentimental de provincie, puțin comic, înduioșător în bunul lui simț și-n delicatețea ușor absurdă, e un Miroiu care însă nu va descoperi niciodată o stea pe cer. Iar Andi Vasluianu e Grig… bărbatul superficial, care nu are timp pentru fericire și care este exact perechea acelei Mona de suprafață… numai că el nu va fi dat niciodată jos din tren într-o noapte…

Ceea ce reușește cu asupra de măsură spectacolul lui Vlad Zamfirescu e să creeze emoție. Acea emoție de care continuu să cred că publicul are nevoie. Și exact din această perspectivă am ales să vorbesc despre el. Pentru că mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să văd spectacole „perfecte”, care nu lăsau nicio urmă în tine, și pentru că teatrul (altminteri, aflat acum în epocă pandemică și post-pandemică într-o mare degringoladă și căutându-și cu disperare drumul) tinde să devină tot mai „aseptic”. Ei bine, „Steaua fără nume” e un spectacol pe care-l definește cel mai bine cuvântul emoție.  

„Steaua fără nume” de Mihail Sebastian

Regie: Vlad Zamfirescu

Scenografie: Mădălina Marinescu

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Decor: Sfera Dekor

Sunet: E-stage

Lumini: E-stage

Distribuție:

Mona – Diana Roman

Marin Miroiu – Vlad Zamfirescu

Udrea – Adrian Titieni

Grig – Andi Vasluianu

Șeful de gară – Valentin Teodosiu

Domnișoara Cucu – Luminița Erga

Impiegatul – Gabriel Vătavu

Eleva – Eva Cosac