Poate că azi, mai mult decât oricând, mai mult decât la momentul când textul a fost scris, în anii ’70, lumea tinde spre o eradicare a emoției, a sentimentului viu, în ideea construirii unei societăți „fericite”, în care lipsa pasiunilor de orice fel e singura normalitate posibilă. Piesa „Equus” a lui Peter Shaffer e unul dintre cele mai stranii texte din literatura dramatică, subiectul e provocator pentru orice timp și orice spațiu. Provocator și ușor scandalos. Shaffer se joacă insistent și periculos pe linia aceea fină care desparte patologicul de pasiune și pune în discuție însăși ideea de normalitate. La Teatrul „Stela Popescu” din București, Victor Ioan Frunză pune în scenă piesa lui Peter Shaffer, într-un context mai degrabă nefavorabil, așa cum au fost ultimii doi ani pentru toată zona teatrală.
Dar, așa cum se întâmplă cu toate textele alese de Victor Ioan Frunză și care, dincolo de faptul că-și urmează, evident, un program artistic bine conturat, ce urmărește (re)aducerea textelor-capodoperă, din diverse epoci, în fața publicului, și de data asta Victor Ioan Frunză propune o subtilă și interesantă analiză la adresa lumii noastre, o lume în care masca, dezinfectantul și cărțile despre „fericirea în 5 pași” ne conduc viața. Concluzia: ne îndreptăm cu mare viteză spre o lume de oameni „fericiţi”, „vindecați” pe viață de orice pasiune…
Spectacolul de la Teatrul „Stela Popescu” propune o discuție dură despre normalitate și anormalitate. Subiectul este periculos. Un adolescent dezvoltă o pasiune stranie pentru cai. Undeva, la limita dintre adorație religioasă și pasiune sexuală, sentimentele lui se dezvoltă imposibil de controlat și culminează un gest extrem: într-o noapte le scoate ochii unor cai de la grajdurile unde lucra. Și ajunge într-un spital de psihiatrie. Unde îl întâlnește pe psihiatrul Martin Dysart care încearcă, înainte de orice, să înțeleagă… să înțeleagă ce se află în spatele acestui gest, ce traseu a străbătut până la acel moment tânărul Alan și ce se ascunde în spatele tăcerii lui agresive.
Adriana Grand desenează spațiul de la Sala de la Palatul Copiilor, redimensionându-l în așa fel încât să încapă acolo coridoarele spitalului de psihiatrie, reci și aseptice, unde ajunge într-o noapte un copil chinuit de propriii demoni, biroul psihiatrului Martin Dysart, băncile de lemn dintr-o sală de tribunal, paiele dintr-un grajd unde un băiat își trăiește povestea de dragoste cu animalul pe care ajunge să-l adore ca pe un idol, grajdul acela straniu, misterios, unde freamătă permanent de viață, sudoare și pasiune niște ființe misterioase, animale și oameni și mici zeități, așa cum le vede copilul cu mintea aprinsă de o patimă greu de înțeles, greu de explicat.
Și dacă intenția lui Peter Shaffer a fost să surprindă jocul acela subtil pe care-l joacă apolinicul și dionisiacul în ființa umană, spectacolul lui Victor Ioan Frunză transpune întreg acest plan ca o tablă de șah în care Martin mută cu piesele albe, iar Alan cu piesele negre, într-o analiză nu atât acidă cât amară a direcției în care merge lumea noastră. Greu de spus în spectacolul lui cine câștigă și cine pierde și e și mai greu de spus cine ai vrea să câștige… Pentru că ceea ce surprinde montarea de la Teatrul „Stela Popescu” este această tristețe greu de definit, ca un abur imperceptibil ce se așază peste noi, oameni ai secolului 21, robotizați, trăind aseptic, gol și sec, în spatele unui văl care ne împiedică accesul la noi înșine și la misterul lumii…
În rolurile principale, Martin și Alan, Victor Ioan Frunză îi distribuie pe George Costin și Tudor Cucu Dumitrescu. George Costin îl construiește pe psihiatrul Martin surprinzându-i și forța, și delicatețea, și inteligența ascuțită, și stropul acela de blazare care i s-a strecurat în viață, îi surprinde neputința și tulburarea, îi surprinde exact acel fior metafizic ce pâlpâie în el neștiut și care-l face să rămână mereu deschis, mereu capabil să se conecteze la orice zonă de așa-zisă anormalitate, ca să-i înțeleagă „logica” și „normalitatea”. Și-i surprinde cumva acel plan adânc, ce-l face pe alocuri să deraieze de la normalitatea în care, cu tristețe încearcă să-l aducă pe tânărul ce i se încredințează. În mod straniu, el însuși ar fi putut fi un Alan într-un moment al vieții lui și acum încearcă să-l transforme pe Alan într-un posibil Martin… Și ceea ce surprinde subtil și inteligent George Costin e dilema în care se află Martin, știindu-și viața, căsnicia, existența, toate încadrându-se perfect în „normalitatea” unei societăți în care așa se trăiește, toate lipsite de orice urmă de pasiune. Iar Tudor Cucu Dumitrescu, intrat în trupa lui Victor Ioan Frunză în urmă cu câțiva ani, în „Colivia cu nebune”, îl interpretează pe Alan. Stranietate, nebunie, ochi care ard, patimă, treceri de la o stare la alta, interiorizarea unor sentimente, răbufnirile, subtilitatea cu care ghicește ce se întâmplă în mintea doctorului, inocența cu care i se oferă, inteligența ascuțită care-l ajută să facă schimb de roluri cu psihiatrul, forța teribilă cu care poate iubi, pe toate le conține interpretarea lui Tudor Cucu Dumitrescu. Și, cu siguranță, iei cu tine ochii lui, când aprinși de pasiune, când stinși într-o tristețe ce pare să-l facă opac la lumea din jur.
De asemenea, Ana Crețu, în rolul lui Jill, fata de la grajduri care se îndrăgostește de Alan, creează un personaj în care nebunia și inocența se amestecă periculos. Iar cuplul Frank și Dora, părinții lui Alan, interpretați de Alex Pavel și Mirela Zeța completează un peisaj straniu, în care pe de o parte fanatismul religios al mamei și pe de altă parte conformismul tatălui, atât de bine surprins de actor, un om uscat, blocat în propriile reguli, cărora li se sustrage el însuși pe furiș, creează terenul propice pentru deraierea de la normalitate a copilului ce crește ajungând să suprapună, pe o imagine cu Răstignirea, imaginea unui cal superb, transformat în zeitatea la care se închină.
Spectacolul lui Victor Ioan Frunză pune sub semnul întrebării tot ceea ce înseamnă sau ar putea însemna normalitate și deschide o discuție curajoasă despre falsa fericire obligatorie la care ne condamnă lumea noastră. E un spectacol incomod, cu un subiect incomod. Deci e de neratat!
Teatrul „Stela Popescu” din București
„EQUUS” de Peter Shaffer
Traducerea: Adrian Nicolae
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Distribuția:
Martin Dysart, psihiatru – George Costin
Alan Strang, un tânăr de 17 ani – Tudor Cucu Dumitrescu
Frank Strang, tatăl lui Alan – Alexandru Pavel
Dora Strand, mama lui Alan – Mirela Zeța
Hesther Salomon, magistrat – Crina Matei
Jill Mason, o fată de la grajduri – Ana Crețu
Harry Dalton, proprietarul grajdurilor – Sorin Aurel Sandu
Calul Bulgăr – Adrian Ban
Sora medicală – Ana Maria Ivan
Calul Troian – Andrei Dogaru
Calul Soldat – Visarion Udatu
Foto: Adriana Grand
Lasă un răspuns