Droguri, revoltă, amor, teribilism, nebunie. Și trei adolescenți care se află exact în acel moment magic și periculos, acel moment care durează cât o clipă în viața noastră și în care credem că putem cuceri lumea. Adolescența târzie, acest Woodstock care înflorește un moment în noi și-apoi se stinge trist în maturitate… și nimic din ce-am visat nu mai există. Și noi suntem brusc alții. Ca și cum ne-am trezi dintr-un vis.
Un alt fel de „Deșteptarea primăverii” – text pe care, de altfel, Victor Ioan Frunză l-a pus în scenă de mai multe ori –, „Tinerețea noastră” de Kenneth Lonergan se oprește la intersecția vieților a trei adolescenți. Dennis, Warren și Jessica. Dennis și Warren provin fiecare dintr-o familie cu probleme, unul e marcat pe viață de moartea surorii, celălalt de absența părinților din viața lui. Amândoi sunt cuceriți de droguri și în plin episod de teribilism. Unul e macho și pare că deține controlul, celălalt e un băiat puțin speriat, puțin trist și încă puțin copil: are cu el o colecție de jucării și obiecte vechi și tocmai i-a șterpelit tatălui, care nu prea e prieten cu legea, vreo câteva mii de dolari. Se ascunde în apartamentul prietenului și încearcă să cucerească o fată… Iar fata e ea însăși un amestec superb de candoare și teribilism.
Pus în scenă la Pavilionul C de la Romexpo, o producție a Centrului Cultural Lumina, „Tinerețea noastră”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, surprinde milimetric acel moment magic și sălbatic în care viața se trăiește la o altă înălțime. Adriana Grand construiește în detaliu un apartament simplu, din alt secol, cu un televizor vechi în mijloc și-o chitară aruncată pe jos, locuința unui adolescent teribilist, în care fiecare obiect își are povestea lui și fiecare colțișor respiră același aer de început de lume.
La doar câțiva centimetri de spectatori, cei trei creează un mic univers ca un balon de sticlă despre care știi că se va sparge. Și simți în fiecare minut cum Victor Ioan Frunză face ca acest spațiu să transmită exact sentimentul acela al începutului și al sfârșitului, cum energia lor adună în ea toată nebunia de dinainte ca vraja să se destrame… ca-ntr-un alt fel de „Visul unei nopți de vară”. Și exact asta trăiesc cei trei. Un mic vis al unei nopți de vară…
În rolul lui Dennis, Victor Ioan Frunză îl distribuie pe Alexandru Pavel, care construiește un personaj macho, dar în care forța și fragilitatea se amestecă în permanență, un băiat trist, singur, neglijat de părinți, care vrea să-și inducă și să-i convingă pe toți ceilalți că are totul sub control, că e puternic și că „face legea în cartier”. Se droghează, cunoaște pe toată lumea, e șmecher și face afaceri șmechere, dar… în realitate – și Alexandru Pavel surprinde foarte frumos această latură – e doar un băiat sensibil, care se jenează cu propria sensibilitate și încearcă s-o ascundă sub masca durității, care nu-l părăsește nicio clipă. Însă spre final, în preajma morții și a catastrofei, toată fragilitatea iese la iveală într-o clipă. Un amic a murit din cauza unei supradoze, iar asta îi pune oglinda în față. Și toată nebunia și tot teribilismul se topesc într-o clipă și în el se ivesc zorii maturității.
În rolul lui Warren, regizorul îl distribuie pe Tudor Cucu Dumitrescu, această nouă revelație a Trupei fără nume. Warren e puștiul traumatizat de moartea surorii lui, pe care o poartă cu el oriunde și oricând și care-i umbrește fiecare secundă din existență. Așa cum îl construiește Tudor Cucu Dumitrescu, e întruparea forței fragilității. E băiatul inteligent, singur, neînțeles, cu o sclipire de geniu în priviri, copilul ce vrea să devină adult, dar nu se îndură încă să renunțe la copilărie, copilul care se îndrăgostește pentru prima dată, care vrea să fie și el puternic precum prietenul lui Dennis din care își face un idol – păcat că Dennis e doar o mască, dar noroc că până la urmă înțelege asta! Warren e surprins exact în momentul zero al existenței lui de până atunci. Acel punct în care vrea să-și ia zborul, fură o geantă cu bani de la tatăl lui – e doar un copil neînțeles, neiubit și abuzat – și vrea să fugă în lume să-și trăiască iubirea. Și când fuge de-acasă își ia cu el și colecția de jucării… la care renunță însă atunci când înțelege că s-a făcut mare și că jucăriile (și toasterul! – momentul trebuie savurat în spectacol) trebuie sacrificate. Tudor Cucu Dumitrescu surprinde extrem de sensibil întreaga lume interioară a acestui personaj, îi surprinde tot acel mic întuneric în care trăiește de unul singur, îi citești în ochi și spaimele și zărești toate zidurile de care se înconjoară și pe care ar vrea și n-are vrea să le dărâme, îi simți sensibilitatea și seriozitatea atunci când se îndrăgostește, îi descoperi sufletul atunci când se așază și cântă la chitară.
Iar în micul apartament al lui Dennis, unde Warren vine să se ascundă, în lumea lor de băieți/bărbați, intră la un moment dat Jessica, interpretată de Ana Crețu. Un amestec de siguranță, aroganță și timiditate absolut cuceritor. Jessica se îndrăgostește, dar se teme, e atrasă, dar se teme, ar vrea să dăruiască, dar se teme, iar ea, dintre toți, e cea mai conștientă că momentul de grație va trece și că în curând, foarte curând, va deveni femeia care nu va mai înțelege nimic din adolescenta de azi și din visurile ei. Ea este cea mai matură dintre ei, iar relația care se stabilește între ea și Warren e extrem de interesantă: sunt doi copii care caută în celălalt maturitatea…
Finalul aduce cu el prăbușirea viselor sau începutul vieții. Acolo, în apartamentul lui Dennis rămân bucăți mari din existența lor, vise multe, cad măști, se schimbă și se reașază raporturile de forțe. În proximitatea morții, tinerețea își schimbă culorile, iar colecția de jucării vândută pe nimic setează limitele unui nou început.
Lasă un răspuns