Urmărește-ne

FB

Când luminile se sting la Cabaret

„Am gândit spațiul de joc ca o oglindă a teatrului nostru, Odeon, poate e chiar magazia de decoruri și costume a unui teatru sau poate e podul unei case evreiești din Varșovia, devenită ghetou, pod care adună de-a valma <<atâtea vechituri veritabile>>, obiecte și lucruri cu povești, kitschuri cu valoare sentimentală, obiecte care au aparținut cuiva cândva.”

Cuvintele lui Răzvan Mazilu par să ofere, de la început, o cheie în care să poți „citi” spectacolul pe care l-a pus în scenă în această toamnă la Teatrul Odeon. „Cabaret” e, fără îndoială, un spectacol-eveniment într-un București care în acești ani ai pandemiei teatrul s-a chinuit să existe și, cu puține excepții, a oferit mai degrabă spectacole cu distribuții mici, așa cum cereau normele sanitare, spectacole cu o durată de timp limitată, așa cum cereau aceleași norme sanitare… Ei bine, „Cabaret”, are din start alte premise. Și mi se pare important că Răzvan Mazilu, maestrul musicalului în România, s-a hotărât să monteze din nou un musical la București, pentru că, după felul cum au fost primite celelalte, e clar că publicul are nevoie de acest gen.

Răzvan Mazilu a mai pus în scenă „Cabaret” (libretul lui Joe Masteroff, după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood, muzica John Kander, versurile Fred Ebb). În 2014, la Teatrul German din Timișoara. Muzica e seducătoare, povestea, asemenea, și cine nu știe celebra ecranizare a lui Bob Fosse cu Liza Minnelli și Michael York, cu câteva Oscaruri la activ?! Răzvan Mazilu reia în această nouă montare câteva dintre ideile folosite în 2014, la Teatrul German din Timișoara, însă spectacolul de la Odeon, așa cum o arată și cuvintele lui, se dorește într-o altă zonă. Și dacă acolo explora mult mai profund tulburările pe care le-a provocat în oameni și în societate instalarea nazismului, acum, pe scena de la Odeon, alege să exploreze partea de suprafață a cabaretului acelei perioade, cu toată superba lui superficialitate și, pe alocuri, și cu superba lui tristețe.

Spectacolul lui Răzvan Mazilu e colorat, e puternic, e viu, are forță și magie, pentru public e, fără dubiu, seducător, muzica sună bine, creează emoție, totul explodează de emoție. Și e evident că asta și-a propus. În acest spațiu incert, roșu putred, puțin grotesc, puțin înspăimântător, decadent, care ar putea fi, într-adevăr, o magazie de decoruri puțin decolorate, puțin prăfuite, puțin din altă lume, Răzvan Mazilu își plasează de această dată povestea/ poveștile din „Cabaret”. Clubul Kit Kat e, într-adevăr, ca un bal mascat decadent, așa cum și-a dorit regizorul, dar, mai mult decât atât, e un spațiu ușor coșmaresc, ce te lasă să arunci o privire direct în miezul unei lumi cu totul apuse, cu totul de neînțeles pentru noi astăzi. Maestrul de Ceremonii e interpretat de Mihai Smarandache, o construcție spectaculoasă a unui personaj greu de prins în cuvinte, un fel de demon seducător, care cântă minunat, care conduce jocul cu zâmbet de Mefisto, brutal, rece, cinic, tăios, la suprafață, dar lăsând permanent să se ghicească în spate un fel de sensibilitate amară și revoltată.

În acest spațiu decadent, în care cabaretul unde evoluează Sally Bowles se amestecă interesant cu interiorul pensiunii lui Fraulein Schneider, interpretată de Gabriela Popescu, se va desfășura povestea de dragoste dintre Sally, vedeta de cabaret, și Cliff, scriitorul american care nimerește într-un univers pe care nu-l înțelege, dar care-l fascinează. Ceea ce ratează însă spectacolul de la Odeon, spre deosebire de cel din urmă cu șapte ani, de la Timișoara, este însă planul de adâncime al musicalului „Cabaret”. Căci, dacă acolo simțeai de la o scenă la alta și în fiecare dintre personaje cum se insinuează teroarea, zona noir, cum nazismul ajungea să modifice structuri umane, cum aerul și pulsul se modificau ușor-ușor, cum culoarea se întuneca și cum în spatele momentelor de strălucire de pe scenă se ascundea suferința, cum iubirea dintre ei își trăia drama, iar avortul lui Sally era triumful morții asupra vieții, încheiat cu o reproducere a Auschwitz-ului într-o scenă cutremurătoare, greu de uitat și acum, după șapte ani, de data aceasta lucrurile sunt diferite; e-adevărat că Răzvan Mazilu a preferat să exploreze o altă zonă a poveștii și că a mers mai degrabă pe o construcție expresionistă, pe un tip de interpretare ce se dorește mai schematic, mai aproape de zona de emoție a actului artistic tipică anilor ’30, jocul lor pe alocuri trimite la interpretări din perioada începuturilor cinematografiei, însă deși coerentă cu ceea ce și-a propus, montarea de la Odeon pierde din profunzime. Ioana Mărcoiu în rolul Sally Bowles cântă corect, e spectaculoasă, dar sunt și scene în care rămâne în afara emoției poveștii pe care o trăiește/ o construiește, se concentrează pe muzică și ratează parțial jocul de nuanțe între femeia superficială – vedetă la cabaret și femeia profundă, care în final alege avortul și Germania… Silvian Vâlcu, de asemenea, construiește un  Clifford Bradshaw corect, dar fără să lase prea mult la vedere un plan doi al personajului. Și fără ca între ei doi să funcționeze cu adevărat chimia… Și cea de-a doua poveste de dragoste din „Cabaret”, cea dintre Fraulein Schneider și Herr Schultz – Gabriela Popescu și Ionel Mihăilescu – doi oameni la apusul vieții care descoperă că se iubesc, ea, nemțoaică, el evreu, vânzător de fructe, este construită tot ușor schematic, dar cu un strop de poezie în plus. Iar scena finală, intrarea în infern – orice am putea înțelege azi prin infern – singuri, goi, cu capetele plecate are gustul amar al înfrângerii.

Spectacolul de la Teatrul Odeon este o explozie de culoare și de muzică de bună calitate, e o călătorie în timp și e gura de emoție pe care ți-o poți dori într-o seară.

Teatrul Odeon

Cabaret

Libretul de Joe Masteroff

După piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood

Muzica: John Kander

Versurile: Fred Ebb

Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Sabina Spatariu

Light design: Costi Baciu, Ștefan Ioșca

Traducerea textului: Carmen Stanciu

Traducerea songurilor: Alex Ștefănescu

Pregătirea și direcția muzicală: Maria Alexievici

Concept make-up: Ioana Roman

Asistent coregrafie: Monica Petrică

Asistență costume, accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)

Asistent scenografie: Andrei Șova

Managementul orchestrei: Corina și Alexei Țurcan

Corepetitori: Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu

Distribuția:

Sally Bowles – Ioana Mărcoiu

Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache

Clifford Bradshaw – Silvian Vâlcu

Fraulein Schneider – Gabriela Popescu

Herr Schultz – Ionel Mihăilescu

Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia

Ernst Ludwig – Eduard Trifa

Trupa de la Kit Kat Club

Rozi – Meda Victor

Frenchie – Maria Alexievici

Lulu – Cristina Danu

Texas – Anca Florescu

Bobby – Vlad Bîrzanu

Viktor – Cezar Antal

Max – Marian Lepădatu

Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi

Moment Two Ladies (Cu două): Meda Victor / Maria Alexievici, Vlad Bîrzanu / Cezar Antal

Solo Married (Nuntă): Cristina Danu / Anca Florescu

Solo Maimuța: Cristina Danu / Anca Florescu

Orchestra:

Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă

Foto: Teatrul Odeon

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r