Urmărește-ne

FB

Caragiale, politica din AER și tricolorul

În mod straniu, deși ne place să spunem des și autocritic că trăim în plin Caragiale, în teatru, montările cu piesele lui Caragiale sunt aproape întotdeauna subiecte sensibile. Rar, foarte rar se așază astrele, în așa fel încât să fie acolo și umor, și actualitate surprinsă inteligent, și spiritul lui Caragiale. Și, de obicei, problema cea mai mare este actualizarea forțată.

La Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regizorul Alexandru Mâzgăreanu pune în scenă „O scrisoare pierdută”. În acest an greu, complicat din toate punctele de vedere, și în plan politic, și în plan social, aflat permanent sub amenințarea pandemiei și cu o instabilitate politică pe cât de ridicolă, pe atât de tipică… De ce a ales Alexandru Mâzgăreanu acest text în acest moment e evident. Tentația de a construi un comentariu artistic coerent și subtil la ceea ce trăim azi e mare, iar în traseul lui artistic piesa se alătură multor altor texte clasice pe care le-a redimensionat într-un discurs contemporan coerent și bine articulat.

În spectacolul de la Piatra Neamț, regizorul alege să păstreze un frumos echilibru între textul lui Caragiale și actualitate, fără să opereze modificări abrupte și crispante, dar, în același timp, așezându-și confortabil personajele într-un univers ce ar putea fi lejer unul de lângă noi, chiar dacă păstrează convenția telegrafului și a scrisorii de amor scrise de mână… într-o lume în care nimeni nu mai scrie de mână și totul se întâmplă pe e-mail sau WhatsApp. Și foarte bine face că păstrează această convenție, pentru că tocmai în astfel de actualizări forțate stă de multe ori eșecul montărilor după Caragiale.

Alexandru Mâzgăreanu își plasează, așadar, personajele într-un fel de hală industrială, un spațiu care se modifică și pe parcurs preia și datele unui spațiu de locuit, dar păstrând permanent aerul acela de inconfortabil, ca o haină prea mică sau prea mare, un spațiu rece, care se refuză intimității, un spațiu metalic, cu geamuri acoperite de praf, creat de Andreea Săndulescu. Iar perioada când se petrece povestea? E realitatea imediată, înmuiată puțin în borcanul cu cerneală al istoriei noastre recente, e lumea de lângă noi, dar păstrând patina aceea fină a ficțiunii frumos condusă, în așa fel încât ai sentimentul că spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu e ultimul strat al unui palimpsest. Și parcă întrezărești printre imaginile și scenele lui straturi peste straturi de poveste, de realități care s-au succedat, de la momentul când Caragiale își scria textul, straturi peste straturi de istorii, iar personajele lui sunt doar cele mai recente dintr-o serie ce va continua… Tocmai acesta este motivul pentru care faptul că pe alocuri amestecă obiecte din perioade diferite – precum drujba cu care Tipătescu îl aleargă pe Cațavencu, rătăcită în lumea telegrafului – este perfect justificat, pentru că-n spectacolul de la Piatra Neamț senzația este că timpul se comprimă și se dilată, lăsând la vedere felul cum spiritul unui loc supraviețuiește oricărei perioade și oricărui context istoric, perpetuându-se în oameni.

În lumea pe care o creează Alexandru Mâzgăreanu, maestrul păpușar, care trage toate sforile politice, este… Zaharia Trahanache, atât de bine construit de Tudor Tăbăcaru. Trahanache în interpretarea lui este bonom, are permanent o sclipire inteligentă și ușor amuzată în priviri, încurcă și descurcă toate ițele, le e superior tuturor, are întotdeauna un as în mânecă, știe ce va urma, nimic nu-l ia prin surprindere. Cât despre povestea de amor dintre soția lui și Tipătescu… îl amuză și se amuză din când în când pe seama lor, jucându-se cu ei de-a șoarecele și pisica și lăsându-i permanent să creadă că el este cel păcălit. Extrem de frumos surprinde toate aceste nuanțe interpretarea lui Tudor Tăbăcaru care are și umor… Și umor are și Paul-Ovidiu Cosovanu în Pristanda. Un Pristanda versatil, șmecher – o șmecherie inteligentă, cu ștaif, de funcționar de secol 21 –, un Pristanda care surprinde în egală măsură acel atât de românesc spirit al lui „dacă nu curge, pică”, dorința de „ciupeală” a unei anumite categorii sociale pentru care el e prototip – românul mediu, cu copii acasă, lingușitor cât trebuie, ca să-și atingă scopul, și dispus oricând să încalce legea dacă trebuie…

Un lucru interesant la montarea de la Piatra Neamț este acela că regizorul își plasează personajele la o vârstă tânără. În afară de Trahanache – politicianul versat și corupt, dintr-o generație veche, care, de altfel, pare să aibă o altă „școală” –, și de Cațavencu, și el un personaj ce se revendică dintr-o altă generație, toți ceilalți sunt tineri! (Țara noastră viitor ferice are…) Școala corupției începe devreme, încă din tinerețe. Iar cel mai trist exemplu în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este… Agamiță Dandanache. Poate cel mai surprinzător dintre toate rolurile, pentru că regizorul îi găsește o cheie cu totul nouă. Și… care se susține perfect în context. Emanuel Becheru interpretează un Dandanache tânăr și cu oarece probleme psihice. Un mic psihopat care perpetuează cu orice preț tradiția familiei de a fi în Parlament… Cu un fes ciudat pe cap și cu un zâmbet ușor înspăimântător – da, o vagă notă de thriller nu lipsește! – schimbă perspectiva și adaugă o nuanță extrem de interesantă unui personaj destul de „imobil” de-a lungul montărilor cu acest text. Dandanache în spectacolul de la Piatra Neamț face să-ți înghețe ușor zâmbetul pe buze, cu atât mai mult cu cât realitatea din jur nu-l prea contrazice.

Cuplul Zoe – Tipătescu este construit corect, însă de data asta amândoi sunt mai degrabă victime și niciunul dintre ei nu are cu adevărat inteligența politică a lui Trahanache. Zoe interpretată de Cristina Mihăilescu Dembinski e o femeie din zilele noastre, genul corporatistă cu tocuri roșii, înalte și ținute office, puțin isterică, puțin agitată, puțin prefăcută, care trăiește o viață dublă și nu vrea să se afle. Iar Tipătescu, interpretat de Mircea Postelnicu, e construit ca un om politic de fațadă, care zâmbește frumos și e ușor de manipulat… de oricine.

Cu adevărat interesant este felul cum rezolvă regizorul scena adunării electorale. În rolul lui Ionescu, Popescu și al dăscălimii, Alexandru Mâzgăreanu le distribuie pe Cătălina Eșanu, Gina Gulai, Maria Hibovski, trei folcloriste care vin însoțite de steagul dacic și cântă… Dincolo de comicul scenei, trimiterile la o realitate imediată sunt evidente și cu atât mai amuzantă este ironizarea acestei realități: o formă comică de feminism de care spectacolul din mass-media nu ne scutește, la pachet cu subtile trimiteri la o formațiune politică destul de prezentă și vocală de la ultimele alegeri încoace. În spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu pancartele purtate cu mândrie de vajnicele reprezentate sunt AER… Și, dacă adăugăm și faptul că Nae Cațavencu (interpretat poate puțin prea afectat de Daniel Beșleagă) apare îmbrăcat în tricolor și e susținut de aceeași formațiune politică, imaginea se completează brusc ca un puzzle.

O imagine superbă și pe care în mod bizar o iei cu tine, o imagine care depășește puțin spațiul caragialean este cea când afară începe ploaia… iar în casa aceea improvizată, dintr-o hală industrială, cu plante verzi care cresc la picioarele stâlpilor de metal și cu o canapea kitsch cu piele de tigru, parcă pentru o clipă adie un aer de Cehov. Ce stranie senzație în universul lui Caragiale! Altă lume, același absurd…

Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

„O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale

Regie: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografie: Andreea Săndulescu

Light-design: Daniel Klinger

Distribuție (în ordinea indicată de autor):

Ștefan Tipătescu: Mircea Postelnicu

Agamemnon Dandanache: Emanuel Becheru

Zaharia Trahanache: Tudor Tăbăcaru

Tache Farfuridi: Rareș Pîrlog

Iordache Brânzovenescu: Dan Grigoraș

Nae Cațavencu: Daniel Beșleagă

Ionescu, Popescu: Cătălina Eșanu, Gina Gulai, Maria Hibovski

Ghiță Pristanda: Paul-Ovidiu Cosovanu

Cetățeanul turmentat: Andrei Merchea-Zapotoțki

Zoe Trahanche: Cristina Mihăilescu Dembinski

Foto: Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r