Când vina e un joc de copii

Rapiditatea cu care societatea absoarbe și plăcerea cu care înghite pe nemestecate informația despre vină, vina celuilalt, a celui de lângă tine, a devenit în din ce în ce mai extinsul „sat global” în care trăim o formă de existență. Azi, în lumea noastră grăbită și avidă să îngurgiteze informație, orice informație, fără să mai stea să despartă grâul de neghină și, cel mai important, fără să-i mai pese cu adevărat care e grâul și care e neghina, oricine se poate trezi brusc prins într-un malaxor absurd, într-un context care-i schimbă total viața, fără ca el să mai poată face cu adevărat ceva. Un mecanism pervers în care cineva aruncă asupra ta o vină de care ceilalți ajung să te considere vinovat, iar pata nu se mai șterge niciodată, indiferent câte dovezi în favoarea nevinovăției s-ar aduce.

Într-un orășel din Danemarca, o comunitate frumoasă, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și cu toții sunt prieteni, un loc unde se serbează Ziua Recoltei cu coruri de copii și totul are aparența Paradisului, se întâmplă într-o zi ceva care tulbură liniștea. Și totul se răstoarnă și nimic nu va mai fi la fel.

Spectacolul „Vânătoarea”, pus în scenă de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Bulandra, vorbește despre acest malaxor al vinovăției absurde și despre mecanismele care conduc spre acest tip de comportament aproape tribal, care în esență, domină societatea noastră pe care ne place s-o credem evoluată.

Pentru prima lui colaborare cu Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege o poveste explorată de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm într-un film care acum vreo zece ani a făcut furori și a fost nominalizat la cele mai importante premii, un text adaptat pentru scenă de David Farr. Iar ceea ce creează pe scena de la Grădina Icoanei e un spectacol răvășitor, excelent condus, cu tensiuni dozate impecabil, un spectacol la care două ore nu respiri, o poveste despre vină și iubire și traumă, despre (ne)asumare, despre instinct, despre spiritul de turmă, despre prietenie, despre societate, despre manipulare. Unul dintre cele mai puternice spectacole care se joacă în acest moment în București.

Un spațiu simplu, multifuncțional, construit de Maria Miu, ca o cabană uriașă din lemn, care conține în el pe de o parte ideea ce comunitate restrânsă, de undeva, dintr-o Danemarcă de provincie, în care oamenii trăiesc aproape de natură unde pădurea și vânătoarea sunt un modus vivendi și, pe de altă parte, lasă sentimentul că această comunitate e cât lumea de largă. Iar spațiul va fi pe rând grădinița, locuința lui Lucas, biserica sau cabana de vânătoare unde se adună bărbații comunității. Și convenția e la vedere – scaune goale pe care se așază cei care ies din scenă.

Povestea e dură. Un bărbat iubit și prețuit de toată comunitatea devine victima unei fetițe de 6 ani. Cruzimea mai mult sau mai puțin inocentă a unui copil neglijat de propria familie, prea consumată în nefericiri și traume pe care nu știu să le gestioneze, îl transformă pe învățătorul Lucas în ținta întregii comunități. Pe scurt, Lucas este acuzat de pedofilie. Dar vă las întreagă plăcerea de a descoperi pe scenă felul în care sunt create detaliile acestui moment care declanșează „vânătoarea” în orășelul în care părea că totul e neschimbat de când lumea.

În rolul lui Lucas, Andi Vasluianu construiește unul dintre cele mai consistente și interesante personaje din traseul lui artistic. Un amestec de asumare și revoltă, de candoare, tristețe și neputință, Andi Vasluianu lasă să se vadă că în spatele tăcerilor lui se ascunde o lume întreagă încă neexplorată. Lucas creat de el este un bărbat singuratic și închis în sine, care are multă, infinit de multă căldură de dăruit, care pare că poartă în el un fel de vină tragică și multe traume și cu cât încearcă să greșească mai puțin, cu atât ratează iar și iar, relație după relație: cu soția care l-a părăsit, cu prietenii, cu fetița de la grădiniță… Excelent este construită și gestionată în spectacol relația dintre el și fetița Clara – Eva Panduru este o mică revelație. Iar scena în care ea îi dăruiește acadeaua în formă de inimă are și poezie și erotism. La fel de bine sunt gestionate și celelalte scene cu copii, Andrei Voicu în rolul Peter, băiețelul care, cu toată inocența, îi arată Clarei imagini interzise pe un telefon mobil e și el un actor în devenire.

Ceea ce surprinde frumos spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este pulsul acestei mici comunități unde lucrurile o iau razna după ce Clara inventează o poveste ca să se răzbune pe Lucas. De la momentul luminos în care copiii cântă de Sărbătoarea Recoltei (Corul de Copii „Omis”), până la finalul tenebros când un grup de bărbați aleargă în slow motion (efectul este teribil și tulburător) cu armele în mână după pradă, montarea preia și redă sensibil ritmul cu care lucrurile se degradează. Și, în același timp, surprinde inima acestei mici lumi în care fiecare încearcă să-și pună în acord povestea și nefericirea personală cu timpul și societatea. Sunt excelent construite scenele în care bărbații comunității își etalează masculinitatea cu o sticlă de bere în mână și cu cântece și glume colorate, e acolo un amestec de inocență și cruzime aproape tribale. Pe aceste obiceiuri în care trăiesc de când s-au născut se sprijină existența lor, iar atunci când un cutremur le dărâmă pilonii se adună ca-n haită și atacă…

Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc în rolurile Mikala și Theo, părinții fetiței Clara, construiesc subtil și plin de substanță toată pânza aceea de legături eșuate și de nefericiri și individuale, și de cuplu care duc la eșecul unei familii și care, în esență, este adevăratul generator al dramei care se întâmplă în orășel. Ea e mama care, deși se străduiește, nu reușește să stabilească o relație reală cu fiica ei și distanța dintre ele este atât de bine surprinsă în scena dintre ele două din seara de Crăciun. Iar el e tatăl și soțul care își poartă cu el toate traumele copilăriei și care nu știe exercițiul tandreții. Hilde, directoarea grădiniței, este Mirela Gorea și apasă pe emoții și trăiri tipice într-o situație precum cea în care se trezește prinsă, ea e prima căreia Clara îi spune povestea despre Lucas și tot ea e cea care-l aduce la grădiniță pe Per, un fel de psiholog improvizat, interpretat nuanțat de Lucian Ifrim, cu un strop de lascivitate latentă. Lor li se adaugă Gabriel Vatavu în Gunner și Ioan Paraschiv în Rune, cei doi vânători care completează frumos cercul masculin, adăugându-i ceva tenebre și durități. O prezență aparte este cea a lui Ștefan Radu în rolul Marcus, fiul lui Lucas, care se întoarce acasă la tatăl lui și care, în tot acest univers care-i e ostil, e singurul care-i acordă încredere și îi pune mamei Clarei oglinda în față: „Dar tu știi cine e fiica ta?” Ștefan Radu vine în acest rol cu o energie aparte, care echilibrează și completează cumva organic energia lui Lucas.

Ce reușește spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu este nu doar să seteze un ritm și un tip de suspans, ca-ntr-un thriller bine condus – ceea ce face oricum –, dar mai important decât atât e că surprinde și dezvăluie subtil acel mecanism psihologic care face ca un individ să devină într-o clipă victima unei întregi societăți și, mai ales, felul cum se poate prăbuși viața unui om, într-o clipă, din cauza unei minciuni pe care nimeni nu mai poate, nici atunci când e totul dovedit, s-o considere o minciună. Și faptul că răul e mai puternic decât binele și nu poate fi șters.

Teatrul Bulandra

„Vânătoarea” de Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm

Adaptarea scenică: David Farr

Traducerea: Adrian Nicolae

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Maria Miu

Muzica: Alexandru Suciu

Distribuția:

Andi Vasluianu – Lucas

Mirela Gorea – Hilde

Gabriel Vatavu – Gunner

Ioana Anastasia Anton – Mikala

Cătălin Babliuc – Theo

Ioan Paraschiv – Rune

Lucian Ifrim – Per

Ștefan Radu – Marcus

Eva Panduru – Clara

Andrei Voicu / Petru Călin – Peter

Cu participarea Corului de copii „OMIS”

Foto: foto ANDREI și MARIA GÎNDAC / Two Bugs