Ca în povestirea aceea a lui Edgar Allan Poe, în care poliția nu reușea să găsească o scrisoare tocmai fiindcă pur și simplu se afla cât de la vedere se putea, și în noua premieră de la ARCUB, Bazinul de nord, după textul americanului Rajiv Joseph, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, cheia e… pe masă era să zic, dar, în cazul dat, direct sub masă. Sub masa din biroul doctorului (≠medic) Danielson, aproape filosoful director adjunct de la Sheffield (liceu de undeva, din Statele Unite, unde ambiguitatea e în ton cu tot restul: aici sunt directori, în altă parte, la Eagleton, de exemplu, decani, în funcție de varii mofturi instituționale – pluralul de la „moft”, știa Caragiale ce știa și să nu uităm că Mâzgăreanu l-a montat excelent, deci e de presupus că știe și el). Iar cheia respectivă e o trapă, un chepeng sub care se dezvoltă o întreagă încrengătură de tuneluri, rămasă din anii ’50 ai secolului trecut și din obsesia apocalipsei nucleare ce bântuia numitul deceniu. Și care dă semne a se întoarce, cum se vede, ca orice obsesie care se respectă, într-o lume în care te-ntrebi ce brumă de viață se mai respectă. Sau de afect. Fiindcă despre afect, despre sentimente înghesuite sub trapa cutumelor, dar și a unor noi găselnițe societale, amenințătoare de-a dreptul unele dintre ele, este vorba în spectacol.
Iar când se pariază pe sentimente, în sensul utilizării acestora ca instrumente ale unei bizar-omenești mecanici fine, atunci câteva condiții sunt obligatorii. În primul rând un text care cu niciun chip să nu se grăbească, permițând efectul unui final care să încoroneze opera. Or, textul lui Rajiv Joseph asta și face, navigând pe varii paliere ale valurilor contemporaneității, trecând periculos de aproape, mai-mai să șteargă cine știe ce recifuri ori stâncării înșelătoare ale normelor noastre mai vechi ori mai proaspăt scornite, încât parcursul este unul sinuos, zigzagat pe alocuri până la notele unei violențe abia ținute în frâu. Traducerea Elenei Morar trece bine pe românește încărcătura nu doar semantică, dar și emoțională, care pune în evidență tensiunea generată de ecartul de/dintre vârste și preocupări.
Nivel pe care Alexandru Mâzgăreanu l-a atins optim distribuind în rolurile directorului Danielson și elevului Khadim Asmaan actori, cum să zic, ca născuți pentru ele: Șerban Pavlu și, respectiv, Vlad Lință. Personajele sunt despărțite probabil de vreo trei decenii, actorii de un pic peste două, iar modul în care aceștia din urmă își asumă, girează și gerează parcursul personajelor este exemplar. Cu atât mai mult cu cât sunt grevate de complexe – naturale, în definitiv: Danielson ratase o țintă existențială, biologică până la urmă, directoratul plin, împiedicându-se (este opinia lui) de tarele corectitudinii politice, întrucât concurenta „e o femeie tânără, de culoare, cu un doctorat. Eu sunt un bărbat alb, mai bătrân, cu un doctorat. Ea percepe aceste lăcașuri ca fiind negative, ca un simbol pedepsitor.”; Khadim trăiește o ipostază a depresiei identitare (nu cumva și aceasta tot un produs al obsesiei induse de corectitudinea politică?): „Sunt sirian. M-am născut în Damasc. Părinții mei sunt din Iran. Limba mea nativă e persana. Și a doua era araba. A treia – franceza. A patra – italiana. Engleza mi-a fost a cincea limbă. Mama m-a învățat cum să scriu un bilet de mulțumire în sanscrită. Știu și caligrafie. Mi-am petrecut copilăria în mare parte în Paris, dar și în Grecia și Turcia, și doar o parte în Riad, iar înainte să ne mutăm în State, am trăit în Mauritania. Deci ce sunt?”.
Parcursul personajelor, despre care vorbeam mai înainte, este marcat de recenta sinucidere a Liei Winston, elevă, apropiată de Khadim (cât? până unde? – întrebări de parcurs), dar și de Danielson (nu cumva abuziv/corupător? – la fel).
Ar fi, cum se vede, o poveste în trend (unul pe cât de dovedit, pe-atât de-nchipuit, să fim cinstiți – priviți în jur!) dacă n-ar fi trapa. Textura de trape. Alexandra Boerescu, autoarea scenografiei, a procedat foarte bine disimulând chepengul fără artificii dedaliene, un covor anonim fiindu-i suficient, cum la fel de bine a gândit costumele, gri-șoarece până la aproape de decolorare în cazul lui Danielson, nuanțe de albastru tot mai întunecat pentru Khadim. Exploziile de culoare, ca să zic așa, sunt de profunzime, sub haine, sub piele, sub discursuri, „Sub timp,/Sub mode/În Uvedenrode (…) Ceas în cristalin/Lângă fecioara Geraldine!”. Trimiterea la poezia lui Ion Barbu este o sugestie de decodare plauzibilă și în contextul în care, retras în chepengul transparent dintre cornee și retină, timpul, chiar dacă deformează, nu mai poate disimula complet conturul obiectelor, fie acestea și de natură emoțională. Firește, la Sheffield „încercăm să menținem o anumită distanță între personal și elevi, profesor și elev. Dar distanța asta mai și dispare, în special când ajungem în punctul de-a ne cunoaște unii pe alții.”, spune Danielson. De aici și trecerile de la pluralul de politețe la singularul revoltei, în replicile lui Khadim, în clipele în care acesta își pierde cumpătul. De aici și momentele de slăbiciune nemaicenzurate ale lui Danielson. De aici și ceea ce se străvede dincolo de stabilirea unei relații precis delimitate între fiecare dintre cei doi și Lia (în definitiv, ceea ce numim îndeobște corectitudine politică nu e decât o formă de hipercorectitudine – un soi de alienare proaspătă, generată de o formă anterioară de alienare a cărei desuetudine frustrează): Khadim o vede ca pe o soră, o parteneră, fie ea și cea mai apropiată, din gașcă (precară aceasta din urmă, dacă nu cumva încă inexistentă din cauza transferului de la Eagleton la Sheffield); Danielson o vede ca pe o fiică și reacționează drastic când Lia, în criză în urma unui viol/act de violență extremă, încearcă să transgreseze. În realitate, sunt doi bărbați care au iubit aceeași femeie, chiar dacă, într-un fel sau altul, și-au interzis să o admită, și acum o plâng. Cu izbucniri isterice, spovedindu-se unul altuia, cerându-și amândoi iertare și iertându-se reciproc. Act christianic în esența lui. Putea Lia supraviețui? Dacă generația lui Khadim (sau chiar acesta, înnăscut om de afaceri cu succes garantat) nu ar fi prea marcată de preeminența banului, dacă generația lui Danielson (sau acesta însuși) nu ar fi adus autocenzura până la faza deformatoare de esențe, poate că…
De sub chepeng zâmbește cu o șiretenie pervers-zglobie lumea hățișurilor inconștientului. Colectiv. Arătând Nordul. Ca orice busolă. Ca orice bazin.
PS: „Totuși, e amuzant, nu-i așa? Aspectul de suprafață al lucrurilor.” (dr. Danielson)
Foto: Andrei Gândac/Two Bugs
Lasă un răspuns