Andrew Solomon, autorul bestsellerului Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, a spus la un moment dat în studiul său, pe cât de poetic, pe atât de percutant, că a-i cere unui depresiv să fie fericit e ca și cum i-ai cere unui om cu piciorul rupt să danseze. Niciodată în depresie sau în iubire nu a fost ușor de conturat cu precizie o stare, o senzație, totul e și nu e, mereu la periferia definițiilor, a rațiunii, a explicabilului.
„Efecte secundare” e un spectacol ridicat pe acele imagini pe care depresia le smulge oamenilor nefericiți atunci când aceștia nu mai știu cum să fie blânzi cu ei înșiși. În Armagedon, în cele mai crunte lupte, pariind pe moarte ca să mai câștige puțină viață, depresivii încearcă să se salveze, iar medicamentația e una dintre arme – practică, tăioasă, categorică. Apoi, în anumite cazuri, intervine iubirea – luminoasă, salvatoare, vindecătoare. „Efecte secundare” vorbește în aceeași măsură despre consecințele celor două, fericirea și nefericirea, depresia și îndrăgostirea, cu iluziile și îndoielile lor, subliniind întocmai controversele pe care ele le provoacă chiar și în ziua de azi, când e sau nu e depresia o boală, când e sau nu e doar un episod izolat, când e sau nu e cazul să discutăm despre asta fără a percepe depresia într-o notă plină de alint.
Vlad Bălan, actor la bază și aici pentru prima oară în rolul de regizor, are meritul de a fi exprimat toate aceste neajunsuri ale limbajului prin situații concrete, bine țintite, imposibil de urmărit obiectiv. Spectacolul, menit să traverseze emoțiile și intimitatea spectatorilor, reușește, în ciuda argumentelor pro/contra medicamentație, să lase loc gândirii, să nu impună o teză, să nu creeze categorii fixe. E tentant să împingi depresia în cel mai întunecat colț, dar aici, în cazul de față, spectacolul înregistrează un parcurs clar, gradual, atât de bine susținut de actori, fără a se pierde din vedere blândețea și nevoia de înțelegere, fără a se trece de o parte sau de alta a baricadei doar pentru a bifa o notă actuală, deși subiectul e cât se poate de fierbinte azi. Avem doi doctori psihiatri și doi subiecți pe care se testează un nou antidepresiv în cadrul unui studiu clinic, două planuri în care poveștile se intersectează.
Montat la UNTEATRU după un text de Lucy Prebble și tradus într-o notă atât de firească de Vlad Bălan și Camelia Pintilie, „Efecte secundare” împacă dragostea cu știința într-un mod subtil, fără ca spectacolul să devină demonstrativ sau tranșant. Bine susținut regizoral, cu situații duse până la capăt, fără apel la stridențe sau artificii, spectacolul spune o poveste duioasă, demontând mituri chimice sau romanțe prea siropoase. Urmărind nivelul de dopamină provocat de administrarea antidepresivelor, psihiatra își dă seama că de „vină” nu sunt pastilele, ci îndrăgostirea, fapt care vine drept o confirmare categorică pentru cineva care crede că depresia nu e decât o perioadă mai proastă în viața oricărui om, că toate cauzele pot fi atribuite unui terț, un iubit care și-a părăsit iubita, unui psihiatru care și-a părăsit psihiatra și care acum a invitat-o să muncească alături de el, deși ea nu crede în comercializarea masivă a medicamentelor.
Scenografia Mirunei Croitoru, prin răceala și simplitatea ei, modificându-se succint de la o scenă la alta, lasă loc cadrului profesional în care ar trebui să se desfășoare misiunea pishiatrei, fără să taie firul poveștilor, ci, din contră, subliniind întocmai lipsa oricărui soi de simpatie sau empatie. Totul e mecanicizat, robotizat, impersonal, asemenea subiecților care ar trebui să atingă perfecțiunea mentală la sfârșitul experimentului. Însă muzica, semnată de Cristina Juncu, într-un registru total diferit de cel cu care ne-a obișnuit, echilibrează, vine în contrapunct și amplifică, de fapt, emoțiile, tensiunile sau fricile, care îi acaparează cu atâta forță pe cei patru actori.
Oana Jipa, în rolul lui Connie, și Vlad Ionuț Popescu, în rolul lui Tristan, trăiesc binecunoscuta poveste de dragoste imposibilă, cu tușe actuale, pastile placebo și săruturi pe furiș. Ea, cu o rușine complice, cochetând prin nesiguranțele ei cu spectatorii, atât de personal, de contagios, fâstâcindu-se ca o fetiță, construiește un personaj credibil și nuanțat, în interpretarea ei văzându-se întocmai o înțelegere inteligentă a personajului care i se opune lui Tristan, ca astfel să poată forma un întreg. Un golănaș de colț de stradă, mereu gata să încalce regulile, să tragă în piept, se îndrăgostește de Connie, iar iubirea lui, pasională, arzătoare, e total diferită de a ei, mai reținută, rațională, echilibrată. Vlad Ionuț Popescu simte inflexiunile personajului său, toate alunecările lui, laolaltă cu angoasele atât de puțin bănuite la un astfel de băiat, care și-a propus cândva, poate, să trăiască fără limitări. Scena dintre ei doi, în camere diferite, fără al patrulea perete, e una dintre cele mai intense și mai intime, iar tensiunile dintre ei, mai ales de natură sexuală, sunt atent dozate și redate impecabil, cei doi reușind să exprime atât de bine sentimentul de îndrăgostire, nerăbdarea, dorul, urgența unui început de poveste.
În plan paralel, amestecând profesionalismul cu elemente și înțepături personale, sunt psihiatra Lorna James, interpretată cu multă precizie de Camelia Pintilie, stăpână pe rol și pe situații, și Toby, interpretat de Bogdan Nechifor, care contrabalansează atitudinea ei pasiv-agresivă printr-o indiferență și o politețe sfidătoare. Camelia Pintilie asimilează și nuanțează fiecare reacție primită de la cei din jur, conștientă de personajul ei, de puterea pe care o are și, în ciuda autorității pe care o impune, lasă la vedere, ca printr-o fisură abia zărită, întocmai empatia și bunătatea atât de importante pentru un medic, laolaltă cu anxietățile și temerile unei femei părăsite cu mulți ani în urmă chiar de cel alături de care acum lucrează. Camelia Pintilie creează un personaj complex, alunecos, nuanțat, cu explozii și căderi, cu lacrimi și priviri tăioase, neuitând o clipă însă de durerea care se ascunde în spatele zidului.
Prin simetrii deloc deranjante, fără a impune o teză, ci doar multe subtilități mereu negociabile, „Efecte secundare” e genul de spectacol de la care pleci cu întrebări, nicidecum răspunsuri. Cu personaje puternice, atent definite, cu situații asumate și bine duse până la capăt, Vlad Bălan pariază pe poveste, pe farmecul ei incontestabil, lăsând ca viața personajelor să se deruleze în tăcere și totodată transformându-ne pe noi, spectatorii, în niște martori furișați în intimitatea și vulnerabilitatea unor oameni care îi reprezintă, la o scară mare, pe toți oamenii care măcar o dată au suferit din dragoste și nu numai, care măcar o dată s-au întrebat cât din ceea ce fac e determinat de liberul arbitru și cât e doar un efect al unor dezechilibre chimice.
„Efecte secundare” de Lucy Prebble
Regie: Vlad Bălan
Traducere: Vlad Bălan și Camelia Pintilie
Scenografie: Miruna Croitoru
Muzică: Cristina Juncu
Sound design: Sever Andrei
Mișcare șcenică: Irina Ștefan
Distribuție:
Connie: Oana Jipa
Tristan: Vlad Ionuț Popescu
Lorna James: Camelia Pintilie
Toby: Bogdan Nechifor
Foto: Vlad Catană
Lasă un răspuns