Urmărește-ne

FB

Risipire. Meditație despre misterul creierului uman

Eram în întunericul din sala de la unteatru, sus, aproape de ultimul rând, urmăream spectacolul „Risipire” și mă gândeam ce aș alege. Ce aș face dacă aș avea de ales. În ambele situații. Iar întrebarea a devenit la un moment dat atât de acută, atât de chinuitoare, încât am simțit că nu mai am aer. E al doilea spectacol pus în scenă de Vlad Bălan pe care-l văd pe scena de la unteatru – primul a fost „Efecte secundare” – și pot să spun că prin aceste două montări a configurat deja o lume și a setat un univers de interes care pare că va continua. E evidentă preocuparea pentru a înțelege felul cum funcționează creierul uman. Ambele spectacole au în centru povești care cercetează misterul minții umane. Dacă în „Efecte secundare” chestiona felul cum creierul poate sau nu să fie stimulat pentru ca „miracolul” îndrăgostirii să se producă, de data asta, deși e vorba și despre iubire, Vlad Bălan e interesat de o altă latură. Încearcă să înțeleagă mecanismul degradării, al bolilor degenerative și al uitării. Și propune o poveste în sine cutremurătoare.

Ce ai face dacă te-ai confrunta cu o boala degenerativă care în câțiva ani te duce la o moarte sigură și chinuitoare, iar singura posibilitate de salvare este să ți se șteargă din memorie exact anii în care ai cunoscut-o pe ființa care e jumătatea ta? Iar de partea cealaltă, ce ai face dacă ai fi jumătatea unei ființe care se confruntă cu o astfel de boală și singura salvare ar fi să știi că i se vor șterge din memorie exact anii fericirii voastre, că uitarea va fi definitivă, și tu ai avea de ales între a-i salva viața și a deveni nimeni în ochii ei?

La aceste întrebări încearcă să răspundă spectacolul „Risipire”, construit de Vlad Bălan având la bază texte, idei și studii contemporane pe această temă. Și ar mai fi o întrebare importantă pe care o ridică „Risipire”: Până unde poate ajunge omul atunci când încearcă să se joace de-a Dumnezeu? Sau, dimpotrivă: știința este, de fapt, Dumnezeu?

Deși are în centru o poveste de dragoste între două femei, Connie și Sandra,  spectacolul nu atinge neapărat o latură pro-LGBT, cât e sondarea unei dimensiuni a psihicului uman printr-o poveste care poate funcționa ca un prototip pentru orice altă poveste dintre doi oameni. Camelia Pintilie și Corina Moise sunt Connie și Sandra. Iar în rolul doctoriței care se joacă de-a Dumnezeu, Vlad Bălan o distribuie pe Denisa Nicolae. Un spațiu multifuncțional – cameră de spital, curtea unui spital, apartamentul unde cele două femei locuiesc –, construit simplu, dar de impact de Miruna Croitoru, ajutat de un concept video semnat de Constantin Ene Jr., care reconfigurează momente importante dintr-un trecut care uneori se topește ca un abur întunecat, alteori recompune scene îndulcite de fiorul nostalgiei și al tristeții chinuitoare… povestea lui Ulise și a sirenelor care-i atrăgeau pe marinari în capcana morții, spusă de vocea greu de uitat a Corinei Moise, în timp ce pe ecran vezi chipul Cameliei Pintilie alunecând în somn, e o superbă metaforă în context.

Despre ce e vorba în esență? Despre o alegere imposibilă, ca în tragedia greacă. Să mori sau să-ți salvezi viața și să devii altcineva. Nu e, de fapt, tot un fel de moarte? Ce pierzi și ce câștigi? Această dilemă este răsucită pe toate părțile și cele trei femei caută sau oferă răspunsuri. Denisa Nicolae încearcă să transmită relaxat și ușor manipulator avantajele științei și ale tehnologiei moderne. Ea salvează vieți, dar omoară suflete. Sau nu… Depinde din ce unghi privești. Personajul ei – doctorița care face reclamă unei tehnologii ce, într-un viitor nu prea îndepărtat, poate vindeca orice tip de boală psihică, dar, cum totul are un preț, pentru asta trebuie să-ți vinzi sufletul – este, așa cum îl interpretează ea, un robot cu chip uman, care-și exercită puterea de seducție și manipulare pentru că-i place să se joace de-a Dumnezeu. Un Mefisto din mileniul 3…

De partea cealaltă, Camelia Pintilie în rolul Connie e profund emoționantă, e nuanțată, se joacă permanent cu subtilități, între disperare și acceptare, între neputință și iubire, între sacrificiu și revoltă, e tot timpul acolo, pe linia subțire dintre hăul absolut și iubirea care face miracole. Iar Corina Moise e tulburătoare și construiește un personaj puternic și complex, un amestec de forță, fragilitate, ironie amară, umor și neputință. În ea simți că e loc de miracol. Scenele în care o alungă pe iubita ei, deși înțelege că ea e cea care i-a salvat viața, scenele în care, în timpul procedurilor din spital, se chinuie și se luptă cu ea, cu creierul ei, cu acel ceva care e mai adânc decât ea însăși, scenele în care boala o învinge, înainte să accepte procedura care-i fură amintirile, toate sunt excelent construite. Și vocea ei luptându-se cu boala, cu viața, cu moartea, cu uitarea, o iei cu tine mult timp după ce pleci din sală.

Spectacolul nu oferă răspunsuri. Propune, doar, multe întrebări. E chinuitor, e contorsionant, e greu de dus, nu e entertainment. E, să-i spunem, o meditație despre misterul creierului uman.

Unteatru

„Risipire”– o poveste despre timp

Regia: Vlad Bălan

Scenografia: Miruna Croitoru

Muzica originală: Cristina Juncu

Conceptul video: Constantin Ene Jr.

Light design: Costi Baciu

Sound design: Sever Andrei

Grafica: Dan Bălan

Asistent filmare: Valeriu Ilisie

Distribuția:

Camelia Pintilie, Corina Moise, Denisa Nicolae

Cor: Camelia Pintilie, Cristina Juncu, Cristi Juncu, Mihai Mitrea, Andreea Mera, Ana Maria Ivan, Irina Ștefan, Raluca Marinache

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r