Să spun că trăim într-o lume a suprafețelor, o lume care a ajuns să promoveze ca principiu de valoare respingerea nuanțelor, care se hrănește din slogane și din atitudini radicale, alimentate de idei preconcepute și artificiale, ar fi aproape un clișeu. Da, trăim într-o lume tot mai rece, în care, la adăpostul ideii de toleranță, intoleranța se întinde ca o plagă, oportunismul ia locul valorii și al valorilor și se instalează comod în toate domeniile, hrănit și el de „pandemia” corectitudinii politice. Și se întâmplă totul cu viteza și siguranța cu care se întâmplau lucrurile în perioada comunistă. Eram, probabil, prea mică să conștientizez aceste lucruri, înainte de Revoluție, dar le-am înțeles și le-am conștientizat ceva mai târziu. Atunci, era simplu, dacă nu corespundeai și nu aveai dosarul curat, cultura, studiile, capacitatea de a face lucruri, valoarea intelectuală erau egale cu zero.
Azi, la mai bine de trei decenii de când comunismul a căzut, cel puțin în partea aceasta de lume, o altă formă, mai subtilă și mai periculoasă, a unui alt tip de „comunism” se instalează cu o viteză amețitoare. Și pentru că istoriei îi place să joace feste, ea se amestecă azi și cu un soi de „vânătoare de vrăjitoare” și cu ceva radicalism religios, una peste alta, secolul 21 pare să fi stors tot ce era mai… „spumos” de la cele două milenii pe care le ține în spate.
Am făcut această lungă introducere pentru a seta cumva coordonatele spațio-temporale în care Andrei Șerban a ales să pună în scenă textul lui Robert Icke, dramaturg englez în mare vogă, cunoscut pentru rescrieri moderne ale unor texte clasice. Nu e prima dată când Andrei Șerban alege să pună un text al lui în România, a montat în urmă cu un an un „Oedip”, rescris de el după Sofocle, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Însă de data asta alege „Doctorul”, adaptarea piesei „Profesorul Bernhardi” de Arthur Schnitzler, un text din 1912, și care, în versiunea lui Robert Icke, pusă în scenă de Andrei Șerban, regizor asociat Daniela Dima, este o teribilă oglindă pusă în față corectitudinii politice și culturii woke.
Spectacolul, montat pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara, este un „manifest” al unui mare artist, care alege să vorbească direct și acid despre această mocirlă în care cea mai civilizată și mai „corectă” și mai plictisitoare dintre lumi ne face să ne afundăm în fiecare zi. Despre felul mai mult sau mai puțin subtil în care o formă nouă de rinocerizare pune stăpânire pe lume. Și cum toate tipurile de abuz petrecute de-a lungul secolelor parcă își dau mâna azi, într-un concert pe cât de ridicol, pe atât de periculos, adăpostite toate sub umbrela falsei toleranțe.
Povestea o are în centru pe Ruth Wolff, medic și cercetător de renume, care conduce un institut unde se ocupă cu studii avansate despre Alzheimer. Într-o zi, din întâmplare, la spital ajunge o adolescentă care și-a provocat un avort, de teama părinților, catolici fervenți, și care acum e pe moarte. După ce încearcă tot ce e posibil, Ruth acceptă că fata va muri și încearcă să-i facă trecerea cât mai ușoară. Să nu simtă și să nu știe că va muri… Însă, la ușa rezervei, apare un preot catolic, trimis de familia fetei care a aflat între timp că fiica lor e pe moarte, și care vrea să-i dea fetei ultima iertare. Doctorița nu acceptă ca liniștea fetei să fie tulburată. Pentru ea viața e doar aici… și se sfârșește întotdeauna când există un cadavru. De partea cealaltă, preotul consideră că astfel fata va fi privată de fericirea eternă și va ajunge în Iad. Din această ciocnire se va dezlănțui o furtună care va mătura vieți și destine și care va scoate la iveală mizeria umană din toate ungherele în care stătea ascunsă. Și, deși e evident că atât textul, cât și spectacolul tind să îi dea dreptate lui Ruth, iar spectatorul în cele mai multe moment nu poate să nu țină pumnii strânși pentru această femeie care se zbate absurd între furci caudine, totuși, montarea de la Teatrul Maghiar din Timișoara e mai subtilă de-atât și nuanțează pe alocuri chiar un tip interesant de radicalitate al doctoriței care uită din când în când că e și om… Iar interpretarea vulcanică, tenebroasă, tulburătoare a lui B. Fülöp Erzsébet potențează toate aceste nuanțe și subliniază extremele în care se zbate această femeie savant, ale cărei fragilități le devoalează doar fragmente din biografia ei, unde sinuciderea cuiva drag se împletește cu tristeți și suferințe bine ascunse sub masca unei durități ce devine doar o formă de supraviețuire.
Tăvălugul în care e târâtă Ruth are forța unui ciclon care rade totul în calea lui. Existența ei, valoarea ei ca specialist, ca savant, totul e șters cu buretele într-o clipă și introdus în malaxorul unei societăți care calcă totul în picioare. Te uiți cu inima strânsă, ca la o distopie, la spectacolul grotesc al lumii în care trăim, reprodusă ușor expresionist pe scenă, și totul capătă accente înfricoșătoare. A doua parte a spectacolului, cu show-ul tv unde Ruth e târâtă în noroi, este extrem de puternică. Aici, tipul de radicalizare pe care l-a atins societatea noastră, combinat cu superficialitatea strălucitoare a studioului de televiziune și a zâmbetului grotesc al prezentatorului, atât de limpede interpretat de Czüvek Loránd – o copie din păcate fidelă a tipului de prezentator tv cu care ne-au obișnuit televiziunile în ultimii ani – atinge apogeul. Diferite grupuri și grupări, reprezentate în studioul tv de personaje absurd de actuale și care folosesc același tip de violență pe care-l cunoaștem de la dezbaterile tv, deformează fiecare informație de bun-simț pe care Ruth încearcă să o dea și totul se transformă într-o scenă teribilă în care femeia ajunge să fie pusă la zid… pentru toată istoria umanității. Persoane cocoțate pe vârful valului corectitudinii politice, ridiculizate bine în spectacol și prezentate aproape ca niște caricaturi ale vremurilor noastre, total lipsite de nuanțe, de simțire, de gândire, terfelesc un om și un savant. Și tocmai asta reușesc spectacolul și interpretarea lui B. Fülöp Erzsébet, și anume să pună superb în lumină DIFERENȚA. Ruth, așa cum e construită în acest spectacol, nu e perfectă. Decizia ei de a împiedica un preot să meargă la căpătâiul unui muribund poate fi discutată, poate fi contestată, însă, spre deosebire de ceilalți, ea are complexitatea unui personaj tragic. Pentru că are profunzime, pentru că sufletul ei se mișcă printre ape tulburi, pentru că în gândurile ei se strecoară mereu și mereu imagini din timpuri paralele, pentru că un ghimpe de Alzheimer o pândește și pe ea la cotitură, căci da… e un personaj tragic. Pentru că se îndoiește, pentru că se teme, pentru că suferă. Pe când ceilalți, de la doctorul Hardiman, care, așa cum e interpretat de Tokai Andrea, te îngheață, și până la doctorul Murphy, interpretat de Mátyás Zsolt Imre, sau la invitații din platoul tv, cu toții sunt caractere grotești, ființe aproape robotizate, anonimizate, indivizi, nu individualități.
Întreaga trupă de la Teatrul Maghiar din Timișoara funcționează bine sub direcția de scenă a lui Andrei Șerban, în partea a doua a spectacolului găsindu-și un echilibru și un ritm mai just decât în prima și amplificând tensiunea până într-un punct greu de suportat pentru spectatorul din sală: furtuna care mătură totul în final, lăsând-o pe Ruth singură și pustiită de lupta imposibil de dus pentru afirmarea libertății de a fi ceea ce ești.
Muzica lui Cári Tibor și scenografia Irinei Moscu, ce pune în valoare sala Teatrului Maghiar din Cluj, reușind să creeze în același timp spații aseptice, depersonalizate, atât de iubite de teatrul contemporan, și interioare umanizate și umanizante, totul recompune un mic univers distopic și, în același timp, extrem de familiar, terifiant de familiar, pentru că totul se întâmplă aici și acum…
În ultimă instanță, spectacolul lui Andrei Șerban este un semnal de alarmă, într-o lume în care dictatura corectitudinii politice încă mai poate fi fentată într-un spațiu ce ar trebui să rămână liber, cel al teatrului, un strigăt care vrea să afirme libertatea de a nu te supune așteptărilor celorlalți și de a accepta că lumea și oamenii nu-s într-un singur fel. Este un semnal de alarmă la adresa agresivității promovate de corectitudinea politică la umbra dictaturii toleranței, care pare că vrea să creeze o societate ghidată înainte de orice de verbul „a judeca”. Care e antonimul lui „a judeca” în montarea lui Andrei Șerban? Merită sa faceți un drum la Timișoara, mai ales că va fi Capitală Culturală Europeană, și să descoperiți în spectacol.
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara
DOCTORUL de Robert Icke
Traducerea în limba maghiară: Ferenc André
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Irina Moscu
Muzica: Cári Tibor
Instrumentiști: Bogdan Buică, Kiss Attila
Sound design: Bayer Sebastian
Light design: Gidó Zoltan
Video: Sorin Mocan, Ioan Bledea
Cu: B. Fülöp Erzsébet (Ruth Wolff), Mátyas Zsolt Imre (Paul Murphy), Tokai Andrea (Roger Hardiman), Aszalos Géza (Michael Copley), Bandi András Zsolt (Preotul, Tata), Tar Mónika (Bryan Cyprian), Jancsó Elöd (Medic rezident), Lörincz Rita (Rebecca Roberts), Magyari Etelka (Charlie), Vajda Boróka (Sami), Borbély B. Emilia (Jemima Flint), Czüvek Loránd (Prezentatorul), Molnos András Csaba, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Vadász Bernadett, Hegyi Kincsö
Lasă un răspuns