Oedip. De la Robert Icke la Sofocle via Andrei Șerban

Cine sunt? De ce m-am născut? Care e sensul meu? Sunt cu adevărat liber? Liber să trăiesc? Liber să iubesc? Liber să fiu cine cred că sunt? E adevărul mai bun decât minciuna? Îmi pot controla în vreun fel destinul? Cât de aproape e fericirea de granița prăpastiei? Ce e vina? Ce caut pe această Planetă? Ce e dincolo de ceea ce văd? Ce formă are misterul la care nu am acces? Un soare care se face din ce în ce mai mic și se îndepărtează undeva în univers… luând cu el tot neantul în care ne zbatem.

Nu știu dacă Andrei Șerban își propune neapărat să găsească un răspuns la acest tip de întrebări prin spectacolul „Oedip” de Robert Icke, pus în scenă la Teatrul Bulandra, dar, cu siguranță, ele există latent în fiecare scenă, în fiecare moment, în fiecare imagine. E a doua oară când Andrei Șerban pune în scenă acest text, a făcut-o prima dată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dar n-am văzut acel spectacol, care a avut o viață scurtă. Reamintesc informația doar pentru a sublinia  preocuparea din ultimii ani pentru acest autor britanic, extrem de în vogă (i-a pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara și piesa „Doctorul”). Andrei Șerban, regizorul „Trilogiei antice”, spectacolul care a marcat o generație și care a însemnat o Revoluție la acel moment, nu doar în România, regizorul care a știut să (re)găsească fiorul tragic, să ofere acces la catharsis, într-o formă ce se dorea cât mai aproape de misterul tragediei antice, se lasă acum fascinat de un text care demitizează textul lui Sofocle. „Oedip” al lui Robert Icke este o rescriere modernă, actuală, vie, puternică, a celebrului mit. E o traducere în limba secolului 21, e perfect credibilă, e un text excelent, care vorbește, la adăpostul mitului lui Oedip despre toate problemele, tarele, traumele și of-urile lumii contemporane. E un tăvălug în care intră de la probleme sociale, alegeri prezidențiale, adevăr și minciună, parenting, familii disfuncționale, iubiri pătimașe, până la homosexualitate, tulburări ale adolescenței, adulter, viol, pedofilie, traumă, traumă, traumă… Nu lipsește nimic din rețeta de succes a teatrului social și politic, doar că are rădăcini mai adânci și demonstrează iar și iar că teatrul prin esența lui și încă de la origini ESTE și social, și politic.

În esență, ceea ce face Robert Icke cu mitul lui Oedip este să-l arunce în aer. E o superbă formă de demitizare, un text care poate fi citit, montat, văzut ca o simplă dramă de familie modernă, pe care se suprapune un filon de policier și o frumoasă poveste de dragoste. Interesant este însă traseul invers pe care-l propune Andrei Șerban, care, prin montarea de la Sala de la Grădina Icoanei, re-mitizează în stil personal textul lui Icke și, prin țesătura construcției regizorale întrezărești permanent sclipiri din Sofocle, dar, mai important de-atât, din propria „Tragedie antică”. Lumile lui Andrei Șerban se suprapun în „Oedip”-ul de la Bulandra. Un palimpsest personal, prețios, în care trăiesc imagini, licăriri de mister, în care lumile, în care căutările se amestecă, se suprapun, iar rezultatul e un spectacol puternic, tulburat, tulburător, adesea greu de digerat, cu momente uneori inexplicabile, pentru că în Iocasta de azi, spre exemplu, trăiește Iocasta lui Sofocle, un spectacol viu, un spectacol care conține o lume – e lumea unui mare creator –, un spectacol în care simți toate drumurile pe care Oedip le-a străbătut din Grecia antică și până azi.

Ar fi putut fi doar o poveste despre un băiat frumos și bun, inteligent, cu charismă de politician de succes, puțin naiv, care chiar vrea să schimbe lucrurile în bine, care-și iubește familia și e un tip de treabă, însă cam ghinionist; ar fi putut fi o poveste despre o femeie frumoasă, stilată, pasională, care poartă cu ea o traumă din adolescență, pe care însă și-a îngropat-o adânc, care se descurcă la fel de greu ca toate mamele moderne în relațiile cu copiii; ar fi putut fi o dramă de familie în care un accident din tinerețe le produce dezordine în viață. Dar nu este… ceea ce propune Andrei Șerban e un Oedip contemporan în care vibrează toată istoria care-l conține și pe care o conține.

Spectacolul se deschide cu o imagine puternică, Oedip, candidatul la prezidențiale, înconjurat de familie și de staff-ul campaniei, în noaptea în care se anunță rezultatele la alegeri. Urnele s-au închis, cronometrul așezat deasupra scenei, mare și implacabil, începe să curgă în sens invers. Urmează două ore în care se decide destinul. Agitație, pancarte, alegători, jurnaliști, atmosferă febrilă și multă adrenalină în aer. Oedip răspunde la întrebări, Creon încearcă să-l pondereze. În rolul lui Oedip, Andrei Șerban îl distribuie pe Vlad Zamfirescu. Și aș zice că e pariul câștigător al spectacolului. Pentru că Vlad Zamfirescu aduce cu el din prima și până în ultima scenă acel simplu și firesc și uman, acea zonă de candoare și forță, care contrabalansează tenebrele care vor vibra puternic în Iocasta, interpretată de Cerasela Iosifescu. Oedip al lui Vlad Zamfirescu e fără urmă de stridențe, e omul acestui secol, bărbatul din filmele americane, care și-a luat destinul în mâini, care provine dintr-un mediu modest și a ajuns să cucerească o țară prin discursul lui, e onest și simpatic, corect și dornic să îndrepte lumea… dar… Acesta e marele merit, că permanent în gesturile lui, în vocea lui, în febrilitatea lui se simte un „dar”, un alt plan. Mai e ceva. Ceva de care nu e conștient, dar care există în el. Și care-l va duce spre dezastru sau… spre asumarea propriului destin, depinde din ce unghi privești. Acest „ceva” ca o neliniște, ca o volbură care crește, pas cu pas, scenă cu scenă, îl surprinde interpretarea lui Vlad Zamfirescu, care nu rămâne doar în planul de suprafață, dar care, în același timp, nu trădează nicio clipă firescul personajului. Iar „neliniștea” aceasta se traduce în nevoia lui de adevăr afirmată încă din prima scenă, când anunță că-și va face public certificatul de naștere și că, odată ales, va redeschide dosarul morții lui Laios, asupra căreia plana suspiciunea – ambele sunt trimiteri evidente la întâmplări din istoria recentă a lumii. Momentul acesta de început este important pentru că setează ritmul întregului spectacol. Și atât în zâmbetul crispat și fals liniștitor al unui Creon, director de campanie electorală, interpretat curat și limpede de Andi Vasluianu, cât și în agitația și zâmbetul și declarațiile lui Oedip se simte că… nimic nu e ceea ce pare.

În decorul creat de Carmencita Brojboiu, care mizează mult pe jocul de culori, pe roșul sângeriu ca o rană deschisă – un spațiu funcțional din lumea noastră și, în același timp, cu deschidere spre metaforă, cu un perete închis, unde există doar spațiu pentru un lavoar, și un altul deschis spre lumină, cu ferestre uriașe, familia lui Oedip trăiește aceste două ore de mister, revelație și așteptare. Pe rând, toate obiectele care marcau spațiul ca sediu al campaniei electorale ce l-a adus pe Oedip în pragul unei victorii zdrobitoare sunt scoase din scenă, pupitre, afișe, bannere etc. Se face curățenie… Se golește spațiul. Și permanent în aer plutește amenințarea. Cu cât veștile venite de la exit-poll-uri sunt mai bune, cu cât victoria este, evident, iminentă, cu atât gradul de tensiune crește și norii se adună. Profeția lui Tiresias, interpretat de Ana Ioana Macaria, are un efect straniu. Greu credibil într-o asemenea lume și într-o asemenea atmosferă, la urma urmei suntem într-un sediu de campanie electorală, televiziunile vuiesc, iar societatea noastră nu prea mai are gust pentru mister… Andrei Șerban alege o variantă riscantă. Nu-l adaptează pe Tiresias nici la vreun profet contemporan, nici la vreun guru de televiziune, ci se aruncă direct în inima mitului. Tiresias interpretat de Ana Ioana Macaria vine direct din Trilogia lui Antică. E legătura directă (poate prea directă) cu lumea lui Sofocle. E elefantul din cameră… Iar pentru cei mai puțin familiarizați cu opera regizorului și nu numai acest citat din propria creație poate să rămână ușor straniu în context, cu atât mai mult cu cât vocea înregistrată aduce un plus de artificialitate.

În cele două ore în care cronometrul curge în sens invers, ies la iveală probleme de familie, copiii adolescenți – Antigona, Eteocle și Polinike – nu-și găsesc locul, fata are o relație total disfuncțională cu mama, dar are, în schimb, o relație (prea)frumoasă cu unchiul Creon; iar băieții interpretați furtunos de Matei Constantin și Eduard Chimac sunt unul revoltat și violent, iar celălalt într-o relație de tip homosexual despre care-i e greu să discute cu familia. Merope, mama care l-a crescut pe Oedip, interpretată de Manuela Ciucur, pe alocuri în note care nu se armonizează cu celelalte creații actoricești, dar care păstrează intactă senzația că aparține altei lumi, aduce un plus de tensiune. Iar Adrian Ciobanu în Corin e bărbatul care poartă cu el toată viața o taină și o iubire secretă…

Cronometrul devine și mai amenințător pe măsură ce Oedip tot amână din instinct, la infinit, discuția cu Merope. Bomba stă să explodeze și tu numeri în sens invers minutele în care normalitatea sau bucuria clipei sau viața în forma ei actuală se va spulbera în aer. Această tensiune a clipei prezente care stă să se facă țăndări, exact ca fiecare clipă din viața noastră, o surprinde superb spectacolul lui Andrei Șerban. Această inocență cu care ne trăim povestea și dispariția… Accesul la mister înseamnă suferință. Tu, ca spectator, știi asta. Și invidiezi candoarea unor spectatori tineri din spate care trăiesc cu pasiune, ca la un film de pe Netflix, momentul când șoferul interpretat de Lucian Ifrim (o creație subtilă, echilibrată, inteligentă) spune povestea adevărată a morții lui Laios și iese la iveală că da, fără să știe, Oedip chiar și-a omorât tatăl biologic într-un accident din tinerețe; că cele două accidente de mașină care păreau fără legătură între ele, cel în care a murit Laios și cel comis de Oedip în adolescență, sunt unul și același. Și te întrebi: merită accesul la mister toată suferința? O clipă, ai vrea să oprești timpul în loc și familia cea fericită, în care Iocasta și Oedip trăiesc o iubire ca-n filme, să rămână așa cum e, să nu afle niciodată ce mlaștină se află acolo, dedesubt, iar el să-și urmeze drumul și să devină președintele care schimbă lumea.

Extrem de nuanțată este creația Ceraselei Iosifescu în Iocasta. O explozie de feminitate și forță, de fragilitate și traumă ascunsă, convertită în bucurie de a trăi lângă bărbatul cu care începe practic o a două existență. Pasiune, senzualitate, toate pontențate de un strop de dezechilibru, care nu face decât să-i contureze și mai bine farmecul, excesele, personalitatea vulcanică, ea toată completând perfect personalitatea lui Oedip. Între mama imperfectă pentru copiii ei, femeia care iubește pasional, fetița care a trăit un viol, din care s-a născut un copil ce i-a fost luat și care are în ea o rană imposibil de închis, femeia de succes, pe care viața o poartă prin toate ungherele și o aruncă de la agonie la extaz, Cerasela Iosifescu surprinde toate subtilitățile și asperitățile unui personaj cu care Andrei Șerban mizează exact pe suprapunerea planurilor mitului. În reacțiile ei uneori stranii, în privirea ei uneori rătăcită, în vocea ei când senzuală, când aprinsă, în hohotele ei de râs, care te înfioară, trăiește permanent și Iocasta lui Sofocle. Ea știe dinainte totul, ea trăiește în fiecare clipă, chiar și când neagă, presentimentul sfârșitului. Ea ȘTIE fără să știe. Iar scena descoperirii e ca un vârtej amețitor în care imaginile proiectate în întregul spațiu, cu pădurea în care a fost odată abandonat un copil, sunt ca un ecou al dezastrului. Dacă moartea ei e o izbăvire, dacă ochii însângerați proiectați în fundal sunt un simbol al orbirii sau al luminii rămâne de discutat, chiar dacă la final toți ceilalți apar legați la ochi, iar Oedip e singurul care vede…

Nu știu dacă „Oedip” de la Teatrul Bulandra răspunde neapărat întrebărilor formulate la început, dar te pune față în față cu un univers care a străbătut secole și a ajuns până la noi în această formă edulcorată, în care accesul la mit nu se mai poate face direct. Păstrează însă intactă dimensiunea metafizică și, timp de două ore, în care nu respiri, îți deschide o dimensiune verticală în care, dacă ai curajul, poți să arunci o privire, până în adâncuri.

Teatrul Bulandra

„Oedip” de Robert Icke după Sofocle

Traducere: Irina Velcescu

Regie: Andrei Șerban

Regizor asociat: Daniela Dima

Scenografie: Carmencita Brojboiu

Video proiecție: Radu Daniel

Lighting design: Cristi Niculescu

Lumini: Florin Manu

Sound design: Amariei Andrei

Asistent regie: Matei Constantin

Distribuția:

Oedip – Vlad Zamfirescu

Iocasta – Cerasela Iosifescu

Creon – Andi Vasluianu

Merope – Manuela Ciucur

Tiresias – Ana Ioana Macaria

Corin – Adrian Ciobanu

Șoferul – Lucian Ifrim

Antigona/Lycas – Andrada Corlat, Ilinca Neacșu, Teodora Crișan

Eteocle – Matei Constantin/ Tiberius Zavelea

Polinike – Radu Ștefan Bănică, Eduard Chimac

Foto: Andrei Gîndac