Nu știu dacă motivul pentru care a ales Vlad Cristache să pună acum în scenă la Teatrul din Constanța, piesa „Toți fiii mei” are legătură cu faptul că trăim de ceva vreme în proximitatea războiului. Sau, mai degrabă, cu alienarea din ce în ce mai profundă a ființei umane sub zodia capitalismului, o problemă care l-a preocupat intens pe Arthur Miller și din care s-a și născut acest prim text de succes al unui dramaturg care în 1947, când a scris piesa, încă își căuta drumul printre propriile traume. Nu știu dacă motivul pentru care a ales textul e, pur și simplu, acela că-i place literatura lui Arthur Miller – acum câțiva ani buni a pus în scenă o excelentă versiune a piesei „Vrăjitoarele din Salem” –, ceea ce, recunosc, mi s-ar părea o dulce formă de rezistență și un act aproape boem în această perioadă, în care teatrul românesc e obsedat de cuvântul „relevant”. În varianta în care este pusă în scenă la Constanța, în sala mare a teatrului, proaspăt renovată, piesa lui Miller nu pare să-și propună să fie relevantă, în felul în care e folosit cuvântul azi în discursul oficial, ci, mai degrabă, să spună simplu și curat o poveste. O poveste despre oameni, iubiri imposibile, relații, trădări, neputințe… o poveste care nu are o amprentă spațio-temporală foarte concretă și din care iei cu tine… o scenă inundată de ploaie, chiar dacă știi că regizorul a plusat în acel moment, de dragul imaginii – pentru că, nu-i așa?!, publicului îi place să vadă la teatru o scenografie superbă –, iei cu tine un moment în care lumina unui reflector te orbește o fracțiune de secundă, cât timp un glonț ucide un om, mai iei cu tine imaginea unui copac căzut la pământ, în jurul căruia se învârte drama unei familii; și mai iei cu tine sentimentul că regizorul ți-a oferit o poveste necosmetizată, fără artificii, fără mesaje și manifeste, doar două momente suprapuse în timp: universul lui Arthur Miller, care în 1947, când a scris textul după ce a citit o știre într-un ziar din Ohio, voia să critice mărețul „vis american” și anul 2026, Constanța, o țară din sud-estul Europei, post-comunistă, mereu fascinată de „visul american”. Dar, dincolo de asta, ceea ce surprinde spectacolul lui Vlad Cristache, asumându-și riscul de a fi considerat vetust, e un general uman pe care publicul îl caută întotdeauna la teatru. Prin urmare, montarea de la Constanța nu se teme să lasă timpul să curgă lent, în ritmul lui, să lase drama să se instaleze, să o potențeze prin diverse mijloace scenografice, într-o scenografie spectaculoasă (semnată de Oana Micu), preocupată să umple toate spațiile, cu trunchiuri de copaci spectaculoase, cu două spații, unul suspendat, în planul doi, o soluție la modă, iubită de scenografi, o cameră transparentă, care permite soluții regizorale interesante.
Povestea e puternică, e complicată, e contorsionată, e ibseniană, are rădăcini în tragedia antică. Secretul unei familii iese la iveală la un anumit moment și aruncă totul în aer, toată bunăstarea pe care era clădită o familie se dovedește a fi murdărită de sânge. Și vinovăția are mai multe fețe. Un fiu care nu se mai întoarce din război și o mamă care e dispusă să-l aștepte la infinit, în acest fel ținându-l în viață… incapabilă să-i accepte moartea. O logodnică ce revine după ani pentru a se căsători cu fratele iubitului dispărut în război. Un tată care și-a construit afacerea pe o trădare și pe o decizie care a costat viața unor tineri. La final, totul se dărâmă, nimic nu supraviețuiește. Iar atmosfera stranie, apăsătoare, din prima scenă, prevestește cumva întreaga tragedie care va urma.
În rolul lui Joe Keller, tatăl care își clădește „imperiul” pe o crimă și-și justifică alegerea prin iubirea față de familie, Vlad Cristache îl distribuie pe Iulian Enache, care alege din personaj latura simplă, umană, care în acest context se dovedește varianta cea mai sigură. E tatăl care a făcut totul crezând că pune încă o cărămidă la viitorul fiilor lui, e soțul care muncește să-i ofere soției tot confortul, e afaceristul care nu vede moartea care se ascunde într-o piesă defectă, ci doar profitul financiar. E întruparea „banalității răului”. Extrem de nuanțată este interpretarea Anei Ciontea în Kate Keller, mama care își așteaptă fiul. Stranietatea cu care o încarcă Ana Ciontea, forța aceea misterioasă, care se ascunde în fragilitate, totul e conținut în fiecare gest, în fiecare privire, în inflexiunile vocii. Chris Keller, interpretat de Eduard Buhac, uneori e vulcanic, alteori apasă pedala dramei până la limită, Ana Vânău în Ann Deever, logodnica fiului dispărut, cea care deține cheia tuturor secretelor, alege dintre multele nuanțe ale personajului doar discreția elegantă… la fel, Cătălin Bucur în George Deever, fratele ei, alege doar zona colerică. Interesantă și colorată e propunerea lui Lucian Iftime, care aduce un aer de Astrov cehovian în Dr. Bayliss, la fel și Theodor Șoptelea în Lubey, aduce un contrapunct comic, de care e mare nevoie.
Ce încearcă Vlad Cristache în această montare este să lase tăcerile, timpii dilatați, micile gesturi… să construiască o plasă densă de tensiuni care se acumulează de la o scenă la alta, de la un mic adevăr la altul, de la un mister la altul, de la un indiciu la altul. Își dorește o acumulare de forțe care să facă să explodeze totul în final, atunci când toate adevărurile ies la iveală. Cât anume reușește și în ce măsură vina se relativizează, iar adevărul devine o ghilotină la final, merită să faceți un drum la Constanța ca să aflați. Vă veți pune, cu siguranță, întrebări despre propriile umbre, compromisuri și vini…
Teatrul de Stat Constanța
„Toți fiii mei” de Arthur Miller
Regia: Vlad Cristache
Scenografia: Oana Micu
Lighting design: Cristian Șimon
Muzica originală: Adrian Piciorea
Dramaturg la scenă: Daria Ancuța
Asistenți scenografie: Ștefan Lungu, Andrei Lungu
Asistent lighting design: Cristi Bortoș
Distribuție:
Joe Keller: Iulian Enache
Kate Keller: Ana Ciontea
Chris Keller: Eduard Buhac
Ann Deever: Ana Vînău
George Deever: Cătălin Bucur
Dr. Jim Bayliss: Lucian Iftime
Sue Bayliss: Florina Stănculeţ
Frank Lubey: Theodor Șoptelea
Lydia Lubey: Anaïs Agi-Ali
Bert: Luca Mihai Militaru ,Iosif Andrei Ichim
Lasă un răspuns