În această toamnă, prin grija selecționerului Maria Zărnescu, publicul gălățean a putut fi martorul unei varietăți de chipuri și feluri (cum la începutul anilor 1990 regizorul Adrian Lupu, pe atunci directorul teatrului de la Dunăre, intitulase festivalul – nu ar fi rău dacă evenime
Nu, nu neapărat miezul Nopții de februarie a lui Macedonski, deși „Toți ne-avem destinu-n lume... El pe-al său și ea pe-al ei”, ci al unei nopți de cu vreun veac și-un sfert mai târzii, dintr-un februarie neapărat urban, poate chiar sibian.
Mda, la acest început de mileniu în care destule par a o fi luat razna spre planeta grozăviilor, transferul cu tot cu lume, arme și bagaje (ba nu, fără arme!) în livada cireșilor japonezi merită încercat. Fiindcă uite că în spațiul de joc de la Teatrul Andrei Mureșanu palatul alb al M
„Pălăria” de la Centrul Cultural Lumina e un spectacol despre suflete frânte și despre lumea noastră gri, despre apartamentele și viețile noastre tulburate, în care ne întoarcem seara, despre lupta fiecăruia dintre noi de a ieși la lumină.
În corespondența sa, dacă nu mă înșel, Thomas Mann, răspunzând pesemne unui reproș glumeț că nu se mai maturiza odată (evident, avea deja o vârstă), afirma că moartea trebuie că este momentul/semnul coacerii după o adolescență de-o viață.
