În corespondența sa, dacă nu mă înșel, Thomas Mann, răspunzând pesemne unui reproș glumeț că nu se mai maturiza odată (evident, avea deja o vârstă), afirma că moartea trebuie că este momentul/semnul coacerii după o adolescență de-o viață. Cam la asta m-a dus gândul în finalul Balenei de la Metropolis, după textul americanului Samuel D. Hunter, în viziunea lui Andrei Huțuleac și cu asupradecorporalitatea, ca să zic așa, lui Sorin Miron. Costumul acestuia din urmă, conceput de Maria Nicola (care semnează, de altfel, scenografia sobră, opresivă prin senzația de spațiu care se îngustează pe nesimțite), pare, prin datul dezastrului fizic provocat de obezitatea morbidă a personajului principal, Charlie, ceva la granița dintre omidă și crisalidă. Or, în context, imaginea finală a sfârșitului ca dezbrăcarea operată liber consimțit a crisalidei, cred că este cheia citirii regizorale și pe cale de consecință obligă la o „recitire” bruscă a întregului spectacular.
Întrucât crisalida marină (pentru a ține aproape de titlu) e asemenea imaginii foilor de ceapă: adevăratul, imaginativul și – nu de neglijat – revoltatul Charlie e înfășurat nu doar în, e înghițit nu doar de seul bolii, căci i se adaugă, tot în ordinea morbidului, păienjenișul relațional (proxim familial, amical, mundan, premeditat, accidental ori incidental), cel al interpretărilor gesturilor existenței, propriul apartament, propria lume, ca să nu mai vorbim de lumea tuturor (care, nota bene, e aceasta, de aici și de acum, a noastră). Trimiterile (în ordinea cronologică, dar nu a spectacolului) la Iona, Moby Dick, Marele Gatsby ori Colivia cu nebune sunt în egală măsură justificări ale parcursului epic și piste false, dar cu potențial de dezvoltare semantică. Chiar dacă în întregul lor, foile de ceapă de care aminteam constituie balena albă care, printre atâtea și-atâtea, îl înghite și pe Charlie, totuși nu în vederea revelației dă semne a o face, cu atât mai mult cu cât bizarul Ahab-Dumnezeu pare a-și îndrepta cu obstinație harponul către propria creație.
Pe de altă parte, Charlie este, totuși, un Iona, dar înghițit de sine în sineși. Iar povestea scenică este a ultimei sale săptămâni de viață. Cum există o Carte a Facerii, spectacolul de la Metropolis e Cartea Desfacerii. De-compunerii. De-compoziției. Și, dacă în ultima zi a Genezei, Autorul „s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”, în ultima zi a Desfacerii Subiectul iese din sinele păstos cu bucuria efemeridei. Sau a revelației?
Sigur e că Sorin Miron reușește performanța deosebită de a genera astfel de gânduri prin personajul său și, totodată, senzația de firesc întru grotesc, inevitabil generată de o astfel de maladie. Una în care fusese aruncat de moartea partenerului, ca reacție limită la anorexia acestuia, la rândul ei provocată de inadecvarea între principiul erotic asumat și cel religios cultivat. Dramaturgul plasează totul în mediul mormon american, dar spectacolul lui Andrei Huțuleac, chiar apăsând pedala specifică a advertisingului, jocurilor TV și gadgeturilor, infuzează poveștii universalitate prin tematică. Charlie cercetează „în orb” lumea din afară prin cursurile lui de eseistică: monitorul cu imagine anulată nu împiedică doar dispariția elevilor potențial îngroziți de monstruozitate, dar, în același timp, „curăță” de vizual discursul, cuvântul. Paradox? Inadecvare la timpul trăit? Se vede că dorinței lui Charlie – „Vreau să aflu cum gândiți voi cu adevărat.” – nu i se poate răspunde pertinent, până una-alta, decât în absența imaginii. Fiindcă nu doar Charlie, din cauza bolii, nu mai aparține, așa zicând, vremii lui, dar nici celelalte personaje nu par a se simți mult mai bine în pragul tulbure al Galaxiei Marconi. În primul rând din defect de iubire. Charlie își pierduse iubitul, pe Allan, dar și fiica, Ellie (Cătălina Mihai), pe care nu o mai văzuse de cincisprezece ani, de când aceasta avea doi ani, în pofida cultului pentru ea. Mary (Andreea Mateiu), fosta soție, resimte continuu dubla traumă: plecarea/transgresiunea bărbatului, dublată de adolescența imposibilă a fiicei. Liz (Corina Moise), asistenta medicală și sora lui Allan, înlocuiește iubirea pentru fratele dispărut cu tandrețea dinamică, de bun samaritean, dăruită partenerului vremelnic supraviețuitor al fratelui ei. Elder (Ștefan Radu), pierdut/alungat de familie din cauza drogurilor, tatonează răspunsuri la un gen de criză prin care și Allan trecuse cândva. Cât despre Ellie, Cătălina Mihai îi oferă un parcurs exploziv, un personaj-adolescență pe care e nevoie să ajungi să-l urăști pentru a percepe deplin contrapunctul final: răul pe care-l generează e calea sigură către bine. Nu degeaba expune pe rețelele de socializare imagini cu Elder drogându-se – „nu voia să-i facă rău, ci să-l trimită înapoi acasă”, explică liniștit Charlie. În definitiv, cu toții vor să ajungă înapoi, fiecare acasă la el așa cum dragostea înțelege „acasa”, așa cum le-o zidește sau cum asistă la prăbușirea ei.
Secvențierea prin lightingul și video designul lui Lucian Moga vine să susțină, ca un alt fel de percuție ce pune în vibrație retina și odată cu ea cohleea narativă, ritmul desfășurărilor existențiale aproape de natură clasicistă în unitatea lor de timp (o săptămână), loc și acțiune. În unitatea lor de bieți oameni sub vremuri.
Lasă un răspuns