O lume care și-a pierdut busola

Bucureștiul ar mai avea nevoie de teatre. Ar avea nevoie de clădiri noi, de construcții moderne, de spații de joc. Ideea de a închide un spațiu cultural într-o capitală europeană, în loc să fie finanțat și îmbunătățit, este perdantă pe termen lung pentru toată lumea, de la artiști la public.

Am mers să văd spectacolul „Pălăria” de Stephen Adly Guirgis, o creație colectivă, așa cum este el anunțat, la Centrul Cultural Lumina, și am mers cu un nod în gât, în ideea că această instituție este sortită închiderii. O propunere pentru desființarea Centrului este pusă momentan în dezbatere publică. Teoretic, acesta ar fi ultimul spectacol, și el poate fi văzut într-un pavilion de la Romexpo. N-am să intru acum în discuții despre finanțarea culturii, care de ani rămâne tot subfinanțată, ciuntită, tăiată și mereu înghesuită la colț, nici despre nevoia ca Bucureștiul să aibă clădiri noi, pentru că toate sunt vechi și au nevoie de reabilitare. N-o să înșir nici spectacolele de elită create de acest Centru cultural în cei câțiva ani de existență, nu cei mai lejeri pe care i-a trăit teatrul românesc. O să spun doar că de distrus e ușor. Se întâmplă într-o clipă. De construit e mult mai greu… Iar cultura are nevoie de a construi nu de a închide.

Așadar, spectacolul „Pălăria”, teoretic ultimul spectacol produs de Centrul Cultural Lumina, are la bază un text care a primit Premiul Tony pentru cea mai bună piesă de teatru în anul 2011. „O rapsodie urbană despre maturizare, dragoste, trădare și imperfecțiunile care ne definesc”, este prezentat el de echipa care a realizat spectacolul, sub coordonarea lui George Costin. Un grup de actori din care fac parte Vlad Logigan, Mirela Zeța, Ana Crețu, Maria Obretin, Dan Rădulescu și Alin Florea. Și muzică live cântată de o orchestră compusă din Andreea Csibi, Vlad Vedeș și Bogdan Gugu.

Personaje construite impecabil, într-un spațiu care-și propune să recompună ca un puzzle de emoții o lume spartă, disfuncțională, o lume care și-a pierdut busola și identitatea, cu oameni care se caută cu disperare în ei înșiși și în ceilalți, o lume ca un strigăt de ajutor înfundat, plină de tenebre și total în derivă.

Nu despre infidelitate e vorba în primul rând și nici despre trădare sau maturizare. E mai degrabă o poveste despre rătăcire. Despre sensuri definitiv pierdute. Trei cupluri. Sau, mai bine zis, două și jumătate… Jackie se întoarce acasă. Este eliberat condiționat, a renunțat la alcool și la droguri și vrea să ia viața de la capăt cu femeia pe care o iubește din adolescență. Veronica. De partea cealaltă, Ralph, „sponsorul” lui Jackie, și soția lui Victoria. Și Julio… și iubita lui inexistentă, Marisol.

Personaje extrem de ofertante pentru actori, fiecare dintre ei e un univers. Iar spectacolul fără să-și propună mai mult, reușește să construiască acest gol de aer în care destinele a cinci oameni se ciocnesc într-un moment de criză. De la primul moment, când Jackie (Vlad Logigan), intră pe ușă cu un buchet de flori și cu un ursuleț de pluș, ca o promisiune de fericire simplă, banală, caldă, ce se dovedește imposibil de atins, până la plecarea Veronicăi (Mireța Zeța) din final se întinde un pod fragil, care până la urmă se rupe. Între aceste două momente, ies la iveală existențe, hălci de trecut imposibil de asimilat, malaxorul vieții și al cruzimilor omenești toacă încet suflete…

Spectacolul e o pânză fină de păianjen, alcătuită din relații și suflete care se caută. Și frumusețea stă în primul rând în asumarea acestor individualități și…, în contra noilor trenduri din teatrul actual, în construcția unor personaje care nu doar că nu-s schematice, ci sunt ele însele mici sau mari universuri, personaje în care te cufunzi, în care ghicești povești, adâncimi și nuanțe.

De pildă, momentul în care Vlad Logigan coboară din scenă și rătăcește pe undeva, poate pe străzi necunoscute, poate prin prăpăstii din el însuși, și cântă… este o scenă pe care o iei cu tine. Și ce e frumos e că devine un fel de construcție palpabilă, artistică, perfect recognoscibilă, a disperării. De altfel, acesta este personajul construit de Vlad Logigan: un băiat trist, singur, care se agață cu disperare de singura certitudine din viața lui, iubirea pentru Veronica. Iar atunci când această certitudine se surpă, totul se surpă, dar în tot acel dezastru, el se descoperă și descoperă că nu ar putea trăi niciodată gol și fără repere umane, ca Ralph.

În rolul lui Ralph, Dan Rădulescu pedalează pe accente comice inteligent conduse, un bărbat lipsit total de simț moral, un ticălos simpatic, incapabil de empatie, dar care reușește să stârnească zâmbete și hohote de râs. Alin Florea este Julio, personajul colorat, la propriu și la figurat, ușor exotic, un om bun, un inadaptat sensibil, care nu-și găsește locul nici în lume, nici în el însuși. Mirela Zeța este o Veronica extrem de temperamentală, aprinsă ca o flacără care arde totul în jur, chinuită de demonii dinlăuntru, neștiind nici cum să iubească, nici cum să se lase iubită. Iar Ana Crețu în Victoria este un amestec de cinism, neputință, tristețe și lipsă de speranță.

Aceste cinci personaje pendulează unul în jurul celuilalt, chinuindu-se reciproc, trădându-se, căutând drumul unul spre celălalt, ca într-o hartă bezmetică pe care nimeni nu reușește să găsească drumul.

„Pălăria” de la Centrul Cultural Lumina e un spectacol despre suflete frânte și despre lumea noastră gri, despre apartamentele și viețile noastre tulburate, în care ne întoarcem seara, despre lupta fiecăruia dintre noi de a ieși la lumină. Are muzică live bine cântată, actorie excelentă și o poezie a disperării care creează dependență…

Centrul Cultural LUMINA

„Pălăria” de Stephen Adly Guirgis

Creație colectivă

Cu: Vlad Logigan, Mirela Zeța, Maria Obretin, Dan Rădulescu, Ana Crețu și Alin Florea

Coregrafia: Flavia Mihășan

Orchestra: Andreea Csibi, Vlad Vedeș, Bogdan Gugu