Teatrul „Jean Bart” din Tulcea e un teatru mic, unul din cele care ar fi țintă sigură pentru dezastrul pe care Ordonanța de Urgență l-ar face în România anului 2023, cu consecințe teribile pe termen lung. Un teatru mic, în care o mână de oameni extraordinari se luptă de ani buni să creeze un public, un orizont de așteptare, un tip de efuziune și spectacole de calitate. Un teatru care a construit un festival de calitate, pentru o comunitate care l-a primit cu entuziasm, un teatru care încearcă să creeze evenimente culturale, să invite oameni, să existe. N-am să insist acum asupra urmărilor absolut dezastruoase pe care le va avea adoptarea Ordonanței în forma actuală, o să spun doar că într-o țară care și-a ucis Educația și Cultura prin subfinanțare, asta e lovitura de grație. În schimb, am să vorbesc despre cel mai recent eveniment la care am participat la Tulcea, și anume premiera spectacolului „Caii la fereastră” de Matei Vișniec, în regia lui Vitalie Drucec, la care a participat și dramaturgul, care a susținut un dialog spumos, emoționant, incitant cu Doru Mareș, critic de teatru și coleg de generație și de Cenaclul de Luni…
Acum, privind în urmă la acel moment, mi se pare premonitoriu dialogul cu Matei Vișniec care povestea despre o Românie dominată de comunism, în care și-a trăit adolescența și o parte din tinerețe, făcând naveta în condiții greu de imaginat azi, către un sătuc unde să le predea copiilor. La cum se întrevăd lucrurile, ne îndreptăm glorios într-acolo… Ciclicitatea istoriei.
La dialogul lui Matei Vișniec cu Doru Mareș, spațiul a fost neîncăpător. Publicul a stat în picioare. Desigur că pentru domnii guvernanți asta nu înseamnă nimic. Dar… într-un oraș precum Tulcea (și ca el sunt multe altele), să ucizi teatrul înseamnă să tai și bruma de oxigen care există, înseamnă ca, după ani în care publicul și-a creat obiceiul acela special de a se îmbrăca frumos și a merge seara la teatru, să nu mai rămână în urmă decât un deșert pe care cu succes îl vor popula de-aici înainte fenomene gen Gheboasa…
Revenind la premiera spectacolului „Caii la fereastră”, un text pe care Matei Vișniec l-a scris acum mulți ani, înainte să emigreze din România, în varianta de la Teatrul „Jean Bart”, e o meditație poetică despre condiția umană, despre ființa umană aflată tot timpul la dispoziția vremurilor și a războaielor. O fâșie de teren, o limbă de pământ pe care la final cresc flori roșii înfipte în țepușe de metal și pe care se dau bătăliile istoriei. În care, victime rămân întotdeauna o femeie și un bărbat… indiferent în ce condiție sunt surprinși, mamă și fiu, soț și soție, fiică și tată. Lor le modifică ființa, gândirea, viața o mașinărie a distrugerii, pusă în funcțiune de mecanismul distructiv al istoriei.
De o parte o cișmea cu apă neagră, de cealaltă parte a terenului de joc, o poartă stranie pentru Mesagerul morții, o Trecere îmbrăcată în voal din care se materializează din când în când Mesagerul, interpretat de Mihai Gălățan, o creație interesantă, un amestec de grotesc și absurd, bine potențate.
În rolurile celor trei ipostaze ale feminității, Irina Naum, și ale masculinității, Cristian Naum, actori a căror evoluție o urmăresc de ani buni și care ar putea juca în orice teatru de top din București. Cu atât mai important e faptul că, în Teatrul din Tulcea, creează roluri absolut valoroase, așa cum e și în cazul montării „Caii la fereastră”.
Cu amestecul ei inconfundabil de sensibilitate și forță, de candoare și delicatețe infinită, Irina Naum construiește trei personaje al căror fir roșu rămâne un fel de tristețe metafizică, un fel de acceptare mai presus de cuvinte a condiției umane, un fel de neputință ridicată la transcendent. La fel, Cristian Naum, în cele trei roluri-existențe pe care le traversează, jonglează inteligent cu limitările la care e condamnată ființa umană, se lasă traversat de sentimente contradictorii, el e omul supus vremurilor, pe care le asimilează și se lasă asimilat de ele, în care palpită însă în permanență un altceva…
Și la final, când nimic nu mai e, în urmă rămâne un deșert din garoafe roșii înfipte într-o fâșie de pământ îmbibată de sânge.
„Caii la fereastră” de Matei Vișniec
Regia: Vitalie Drucec
Distribuția: Irina Naum, Cristian Naum, Mihai Gălățan
Costume: Stela Verebceanu
Scenografie și proiecții video: Adrian Suruceanu
Lighting designer: Adrian Vâlcu Ardeleanu
Elisabeta Pop
Te felicit, Monica, pentru aceasta interventie. Teatrul din Tulcea a dovedit, de la înființare si pana azi ca este o instituție serioasa, profesionista. Spectacolele puse in scena au purtat mereu marca valorii autentice. Cum sa ucizi un teatru care si a format, nu fara dificultate, un public? Cum sa-i privezi pe tulcenii, copii, tineri, adulți, aflati atat de departe de orasele care au teatre, de bucuria de a se cultiva, de a se distra, vazand spectacole? Nu cred, refuz sa cred ca guvernanții nostri nu stiu cat de importante sunt educatia si cultura pentru românii care, cei tineri, mai ales, din pacate, se lasa tot mai mult acaparati de jocuri pe telefonul mobil si pe distracții ieftine, uitand ca lectura, muzica, teatrul, muzeele sunt cele care ridica nivelul cultural al omului. De la noi, de acum, de pretutindeni și dintotdeauna.
Nu are nici un guvern dreptul sa lase nația română sa alunece din ce in ce mai jos..