O interesantă și subtilă sondare a prezentului – cu toate tulburările și accentele extremiste care se conturează azi din ce în ce mai vizibil – printr-o scriitură care surprinde anii agitați ai României interbelice, înainte de intrarea în război, spectacolul „Soare, amor și întu
Nu, nu la poalele vulcanului lui Malcolm Lowry, cu alcoolizata lui tihnă relativă și perspectiva unei geografii hipnotice, nu, ci în vecinătatea unuia parșiv, ale cărui poale verzi nu lasă să se bănuie focul de Gheenă care-i bântuie miezul.
Într-o cultură vie, preocupată de prezent, dornică să încerce cât mai multe forme și să atragă cât mai mulți „consumatori”, de toate felurile, rememorările și evocările sunt esențiale.
Ceea ce surprinde spectacolul lui Andrei Huțuleac este acest sentiment teribil că toți cei care se intersectează cumva în această poveste sunt, în sine, planete de însingurare, iar întâlnirea reală este imposibilă.
Regizorul Adi Iclenzan construiește pe scenă acest univers birocratic fără ieșire, în care te-ncâlcești ca-ntr-o pânză de păianjen și care se întinde până pe lumea cealaltă, evocând birourile acelea urâte și lipsite de personalitate, moștenite din perioada comunistă, cu coridoar
„Îmi place să mă uit la oameni cu atenție, să-i ascult (…), să văd cum vorbesc între ei, cum folosesc limba română, registrele”, spunea Lavinia Braniște într-un interviu, vorbind despre lucrurile valoroase pe care le-a descoperit scriind. Și aș spune că exact aceste nuanțe
„Casa de pe strada Gemito” de Domenico Starnone privește cu mânie într-un sud în care puține sunt de admirat. Nici soarele nu e așa o binecuvântare în lumea de după război, nici napoletanii vorbăreți și atât de vulnerabili, care caută drumul drept după război...
