E foarte probabil să nu știți mai nimic despre Saint-Nazaire, odinioară un sat în estuarul Loarei, poate să nici nu fi auzit despre el. E însă la fel de probabil ca el să înceapă să vă intereseze în urma unei întâmplări, a unei imagini, a unei întâlniri...
Există un moment în viață când știi că trebuie să lași totul în urmă și să o iei de la capăt. Să te întorci în punctele de intersecție și, poate, să încerci un alt drum, să ai curajul să te oprești din alergat, să ieși din modul „pilot automat”.
Nu știu dacă motivul pentru care a ales Vlad Cristache să pună acum în scenă la Teatrul din Constanța, piesa „Toți fiii mei” are legătură cu faptul că trăim de ceva vreme în proximitatea războiului.
Vulnerabilitate, frică, angoasă, ratare, nefericire, neputință, singurătate. Și o brățară roșie pe care o primești cadou la ieșire, ca s-o folosești în momentele în care anxietatea devine copleșitoare.
Deși e un fenomen social care tinde să se extindă de la un an la altul și de la o generație la alta, dependența de droguri nu e deloc cel mai comod subiect de abordat pe scenă. Cu atât mai serios mi s-a părut pariul lui Horia Suru care a ales să monteze la Teatrul […]
Finlanda e un ținut de o mare tinerețe geografică: a răsărit din ape cu zece mii de ani în urmă, când scoarța terestră s-a ridicat, în urma topirii uriașelor banchize de gheață ale ultimei Ere Glaciare.
„Ai nevoie de întuneric ca să existe lumină, de ură ca să ai parte de iubire și viața nu e niciodată roz. E gri, albă, neagră...”
„Experienţa puşcăriei e greu de mărturisit. Nimic din spaima permanentă, din umilinţele suportate sau tristeţea sfâşietoare ce se abătea câteodată asupra noastră, nimic din toate acestea nu se poate transmite...”
