E nevoie de o regândire și de o redescoperire a sensului și scopului pentru care scriem despre teatru! Și, mai ales, trebuie să avem un răspuns la întrebarea: pentru cine scriem? Pentru public/ publicuri? Cum îi facem să aibă nevoie de noi? Sau scriem pentru artiști? Cum facem ca textele
Rareori un motto – în cazul de față un cuplu de mottouri – are o funcție atât de bine poziționată – precuvântare, corolar și cheie – ca în cazul noului roman al lui Liviu Ornea, O geometrie a tandreței, apărut recent la Editura Nemira.
„Infernul tandreței”, titlul romanului lui Alain Bosquet, a fost primul care mi-a venit în minte gândindu-mă la cel mai nou roman al Antoanetei Zaharia.
Cât de des poți vedea în România o expoziție despre Tadeusz Kantor? Întrebare retorică. Cât de des poți auzi un om de teatru din România vorbind despre Tadeusz Kantor? Altă întrebare retorică. Mergând spre muzeu, mi-l amintesc pe George Banu povestind despre Kantor...
Batiste, uzine, fum, poezie, frică, rușine, Securitate, libertate, zăpadă, dicționar, miliție, scaun, spânzurat, frig, amintiri, soare...
Și libertatea poate fi o formă de constrângere, asta e revelația secolului 21, avem toate tentațiile astea pe masă, putem să ne trăim viețile oricum, dar individul nu contează în marea ordine a lucrurilor. Lumea pare că se învârte fără noi. Ne lipsesc idealismul, viziunea, utopia...
Revizitarea textelor clasice dintr-o perspectivă acut contemporană e un trend care cucerește încet și scenele din România. Povești icon, romane canonice își găsesc o lectură nouă, o interpretare nouă, un unghi nou de abordare, care le apropie într-un mod absolut inedit de publicul cont
Să pui în scenă una dintre cele mai intense dezbateri care s-a petrecut în teatrul românesc mi se pare o idee excelentă, chiar dacă absolut riscantă.
