Cât de des poți vedea în România o expoziție despre Tadeusz Kantor? Întrebare retorică. Cât de des poți auzi un om de teatru din România vorbind despre Tadeusz Kantor? Altă întrebare retorică. Mergând spre muzeu, mi-l amintesc pe George Banu povestind despre Kantor...
Batiste, uzine, fum, poezie, frică, rușine, Securitate, libertate, zăpadă, dicționar, miliție, scaun, spânzurat, frig, amintiri, soare...
Și libertatea poate fi o formă de constrângere, asta e revelația secolului 21, avem toate tentațiile astea pe masă, putem să ne trăim viețile oricum, dar individul nu contează în marea ordine a lucrurilor. Lumea pare că se învârte fără noi. Ne lipsesc idealismul, viziunea, utopia...
Revizitarea textelor clasice dintr-o perspectivă acut contemporană e un trend care cucerește încet și scenele din România. Povești icon, romane canonice își găsesc o lectură nouă, o interpretare nouă, un unghi nou de abordare, care le apropie într-un mod absolut inedit de publicul cont
Să pui în scenă una dintre cele mai intense dezbateri care s-a petrecut în teatrul românesc mi se pare o idee excelentă, chiar dacă absolut riscantă.
Succesul pe care-l are „Portugalia” lui Zoltan Egressy se bazează, fără îndoială, pe amestecul de duioșie și nostalgie după ceva ce n-ai trăit cu tristețea visurilor spulberate și dulceața amară a ratării.
Urci dinspre Marina Grande, te rătăcești minute în șir pe străduțe înguste, colorate, zgomotoase, cu anticariate unde găsești vederi vechi cu imagini dintr-un Sorrento în alb și negru, și brusc nimerești într-un spațiu ca un cadru de film.
A fost o vreme când numărul mare de festivaluri de teatru din spațiul k-du-po (versiune de uz internautic pentru „carpato-danubiano-pontic”) era departe de a trezi entuziasmul cronicarului român.
