În 1928, când Pablo Picasso picta la „Atelierul” de mai sus, o reflecție despre destinul artistului și la spațiul lui de creație, lumea modernă făcea din ce în ce mai mulți pași spre progres, visa din ce în ce mai mult și îndrăznea din ce în ce mai mult.
Un articol de NICOLETA SCHIȚCO „știu că mâine va fi mai rău”, primul vers din volumul Adei Lupu anunță conștiința trecerii pe care o capeți întâi în așteptarea dureroasă a vindecării unui om drag, vindecare anulată de „hârtia cu diagnostic” – oglindire a realității de
O interesantă și subtilă sondare a prezentului – cu toate tulburările și accentele extremiste care se conturează azi din ce în ce mai vizibil – printr-o scriitură care surprinde anii agitați ai României interbelice, înainte de intrarea în război, spectacolul „Soare, amor și întu
Nu, nu la poalele vulcanului lui Malcolm Lowry, cu alcoolizata lui tihnă relativă și perspectiva unei geografii hipnotice, nu, ci în vecinătatea unuia parșiv, ale cărui poale verzi nu lasă să se bănuie focul de Gheenă care-i bântuie miezul.
Într-o cultură vie, preocupată de prezent, dornică să încerce cât mai multe forme și să atragă cât mai mulți „consumatori”, de toate felurile, rememorările și evocările sunt esențiale.
Ceea ce surprinde spectacolul lui Andrei Huțuleac este acest sentiment teribil că toți cei care se intersectează cumva în această poveste sunt, în sine, planete de însingurare, iar întâlnirea reală este imposibilă.
Regizorul Adi Iclenzan construiește pe scenă acest univers birocratic fără ieșire, în care te-ncâlcești ca-ntr-o pânză de păianjen și care se întinde până pe lumea cealaltă, evocând birourile acelea urâte și lipsite de personalitate, moștenite din perioada comunistă, cu coridoar
