Când toată lumea e cu ochii pe alegerile prezidențiale și când de luni bune amenințarea suveranismului îți suflă în ceafă, când tot mapamondul fierbe, să aduci în discuție problema subfinanțării culturii, care atinge un nivel greu de bătut, pare un răsfăț. Motiv pentru care, cel mai probabil, povestea a trecut și trece în continuare neobservată, mai ales că sunt atâtea alte ape agitate în jur și că mulți dintre cei care activează în mediul cultural sunt extrem de implicați civic și toată energia lor combativă se duce în direcții, desigur, mai importante decât bugetul culturii…
N-am să vorbesc despre faptul că ceea ce se întâmplă în România în ultimele luni este în mare parte exact rezultatul unor politici pentru care domeniul cultural a fost întotdeauna sacrificat, n-am să vorbesc nici despre un soi de autosabotare a domeniului greu de înțeles din partea multor activiști din zona culturală, care au îmbrățișat prea repede cuvinte din zona multinaționalelor. Aș vrea să vorbesc în schimb despre umilire. Despre permanenta umilire la care cultura este supusă de ani întregi. Și n-o să mă refer doar la acel 0,07 la sută din PIB alocat Culturii (ne îndreptăm cu grație spre 0,01), nici la faptul că accesul la cultură e garantat prin Constituție și că statul are obligația de a sprijini domeniul cultural și de a susține și dezvolta creativitatea etc., nici la faptul că subvenționarea culturii înseamnă, de fapt, subvenționarea consumatorului de cultură. Mai grav decât cifrele – deși, cum spunea Vilar, citându-l pe Paul Reynaud „un buget nu înseamnă două adunări și o scădere, un buget înseamnă o politică” – mai gravă aș spune că e atitudinea publică față de domeniul cultural a celor care acced la funcții politice și care au putere de decizie. De la declarații publice din care întotdeauna reiese nu doar lipsa de importanță reală a acestui domeniu, care întotdeauna e sacrificat în favoarea a altceva, desigur, mai concret, până la absența totală de la manifestări culturale sau din instituții de cultură (altfel decât pentru campanie politică), totul trădează un dispreț profund. Sau, în cel mai bun caz, atitudinea e una condescendentă, de amabilă superioritate, ca față de activitățile tolerate ale unor copii care-și fac de lucru cu prostioare, în timp ce marile probleme sunt în altă parte…
Am să las mai jos un citat din Jean Vilar, „Teatrul, serviciu public”, un fragment dintr-o alocuțiune pe care acest mare om de teatru, creatorul Festivalului de la Avignon, o susținea în 1961, cerând sprijin, în fața politicienilor, pentru teatru și implicit pentru cultură. Cuvintele lui rămân emblematice: „Să faceți astfel încât artele și, deci, și teatrul, prin excelență arta mișcării și a acțiunii publice, dacă nu civice, să existe în toate planurile de transformare a unei regiuni, a unui oraș industrial, ca și în toate planurile naționale; artele să fie nu doar subvenționate, ci și ridicate la cel mai înalt rang (…); ca centrele dramatice să fie la fel de importante ca rețeaua rutieră din Franța; ca edificarea de teatre noi să fie la fel de importantă ca apărarea francului. (…) Societățile nu mor doar din motive economice sau politice, materialiste și concrete. Permanența într-un parcurs de secole, starea de sănătate bună a unei civilizații nu sunt doar urmarea unei adunări făcute bine și a unei scăderi cinstite; permanența unei civilizații de înalt nivel și starea ei de sănătate sunt și urmarea unei politici bune față de cunoaștere, față de teatru, față de arte. Căci știți bine că orice societate care nu vrea, nu știe cum sau nu mai poate face față propriilor ei datorii civice e în pericol. Și, dacă i-ați respecta teatrul și l-ați ajuta, da, dacă l-ați ajuta, nu ați da doar dovadă de gentilețe, ci v-ați face o datorie pe care spiritul dumneavoastră extrem de responsabil vă obligă, domnilor, s-o faceți.”
Despre această stare de sănătate precară a societății e vorba în tot ceea ce se întâmplă în ultima jumătate de an în România. Și subfinanțarea permanentă a culturii a contribuit esențial la întregul peisaj în care ne-am trezit la sfârșit de 2024 și început de 2025. Subfinanțarea, ignorarea și disprețul. În fața căror politicieni să rostim acest discurs azi?! Câți președinți, câți oameni politici, câți senatori, câți deputați, câți primari, câți miniștri ați văzut venind la teatru? Și vorbind real despre importanța acestui domeniu? Sau, pur și simplu, despre un spectacol? Pe lângă avioanele de linie, transportul în comun sau vizitele în piețe, la degustat de zacuscă, pe câți dintre ei i-ați văzut venind la teatru? Sau făcând baie de mulțime în… librării? Sau pe câți i-ați auzit introducând lucruri de acest gen în discursul lor public? Pentru că, dincolo de bugete, și în acest fel ar gira un domeniu. Deși un buget rămâne un statement!
Dimpotrivă. Aș spune că lucrurile stau exact pe dos… Sărăcirea permanentă a culturii în ultimii mulți ani, faptul că niciodată n-a fost considerată o prioritate, faptul că întotdeauna s-a mers pe principiul „merge și așa” și dacă a fost ceva de tăiat, de la Cultură s-a tăiat, toate au dus, inevitabil, la ceva mult mai grav: modificarea percepției publice asupra finanțării culturii.
Urmăresc de ani cum, încet, încet, publicul mare și larg, oameni cu mai puțin acces la cultură și, mai ales, cu mai puțină deschidere, e hrănit cu cifre manipulate în așa fel încât să pară că acest domeniu e doar mâncător de bani. Ba chiar se practică o învrăjbire periculoasă, care merge mână în mână cu o deprofesionalizare periculoasă, pe ideea că la cultură oricine se pricepe (mai ales să conducă); și în acest sens, pe rețelele de socializare și în presă, cât a mai rămas din ea, se induce în rândul populației (mai ales al celei care nu prea are obiceiuri culturale – și exact aici un discurs public bine articulat ar fi la fel de prețios ca niște cifre în plus la buget) ideea că fondurile trebuie tăiate… Pentru că fără cultură se poate trăi, nu e esențială și e doar un moft… Urmăresc de ceva vreme cum nu doar din exterior e atacat acest domeniu, nu doar din exterior e considerat un fel de parazit care doar suge – sumele care se vehiculează în spațiul public sunt sperietori bune de manipulat, sunt sume care nu sunt puse niciodată în context, sunt doar agitate întru instigarea publică și în ideea grosolană că „la ce ne trebuie nouă, dom’le, prostiile astea”.
Ei bine, nimic surprinzător atunci, când se întâmplă să surprinzi discuții pe tema „cultură” fie în Piață la Obor, fie cu taximetriști, fie cu rude mai mult sau mai puțin îndepărtate, fie cu cine știe ce amici ai unor amici, cu care te nimerești într-o seară la o masă, oameni care lucrează să zicem într-o multinațională și care îți spun că importante sunt autostrăzile, nu spectacolele de teatru… Și cum să le explici că ele nu trebuie să se excludă? Cum să le explici că da, desigur, spitalele sunt esențiale (deși n-aș vrea să deschid acum discuția despre calvarul și odiseea pe care le trăiește un pacient oncologic, spre exemplu, în spitalele de stat), autostrăzile și termoficarea sunt și ele esențiale, dar subfinanțând și ignorând și umilind în continuare Cultura și Educația, în următorii ani s-ar putea să tot anulăm alegeri și să defilăm cu și mai multe botnițe în Parlamentul Europei. Că un popor educat e mai puțin ușor de manipulat e un slogan prea des vehiculat în ultimii ani, numai că el rămâne doar un slogan, câtă vreme, în plan concret, cifrele arată așa cum arată.
Cum poți să convingi pe cineva de „utilitatea culturii”? De „utilitatea teatrului”? Cum să explici că sărăcirea unui domeniu nu înseamnă, așa cum fals se vehiculează, stimularea creativității, ci doar improvizație adesea facilă? Cum să explici ce investiție pe termen lung și cu dobândă garantată e subvenționarea reală a culturii? Că subvenția e, în fond, pentru publicul larg, căruia în acest fel i se oferă dreptul și accesul la calitate și la o formă de libertate atât de necesară azi! Cum poți să explici de ce construcția unui teatru e la fel de importantă într-o societate care se vrea europeană precum e construcția unei autostrăzi. Nu poți.
Poți să spui doar atât. Ca un mesaj aruncat în mare… Nu banii alocați culturii sărăcesc o țară, ci subfinanțarea culturii o distruge pe termen lung. Pentru că un buget chiar înseamnă o politică!
Lasă un răspuns