Un articol de DENISSE MOISE
În urma Ordonanței 52, în lumea noastră culturală s-a reaprins o discuție care, de fapt, nu se stinsese niciodată cu totul. Poate nu e o dezbatere națională — din păcate —, ci mai degrabă un dialog între noi, tot cei care trăim în interiorul mecanismului fragil numit „viață culturală”. De ani de zile se tot repetă aceleași argumente: cultura nu e un moft, ci o nevoie. Este fundament, este patrimoniu, este educație, este chiar și profit. În campanii se vorbește despre ea, în practică e împinsă, invariabil, la finalul listei.
Cei din breaslă au obosit să tot explice evidența: că un bilet la teatru nu înseamnă doar o seară plăcută, ci un circuit economic în miniatură — transport, cafenele, tipografii, lumini, muncă și așa-zisa emoție puse în mișcare. România oricum investește extrem de puțin din PIB în cultură, iar Ordonanța 52 a blocat și acel puțin, suspendând activități, contracte și proiecte în derulare. Pentru instituții, efectul e concret; pentru public e paralizant: încă o fisură în obiceiul de a ieși din casă, de a participa, de a fi împreună.
Dar, dragi decidenți, dincolo de cifre și justificări, luați în calcul și perspectiva asta: cultura nu este doar patrimoniu și economie, ci formare. Așa cum marile corporații investesc în teambuildinguri și traininguri pentru a-și menține echipele sănătoase, la scară societală cultura joacă exact acest rol. Este exercițiul colectiv de coeziune, empatie și învățare care ține o comunitate întreagă în picioare. Fiecare spectacol, fiecare concert sau expoziție e o formă de antrenament pentru inteligență emoțională, pentru capacitatea de a recunoaște omul din fața ta.
Și dacă, în organizații, toți știm că resursa umană este cea mai importantă, atunci, la nivelul unei țări, cultura este cea mai profundă investiție în propria resursă umană.
Și ce nu am văzut este discuția despre cum o viață culturală bogată atrage investitori. În marile orașe europene, analiza calității vieții nu se rezumă la infrastructură, trafic sau prețul terenurilor. Investitorii serioși își aleg locul după un set de indicatori care includ educația, mediul, siguranța, potențialul de inovare și, tot mai frecvent, viața culturală. Nu e întâmplător că orașele cu teatre active, festivaluri consistente și muzee vii sunt și cele care reușesc să rețină talente, să atragă specialiști și să creeze comunități stabile.
Cultura ridică nivelul de civilizație urbană. Creează motivație, reduce alienarea, dă sens timpului liber. Pentru un investitor, toate acestea contează: un oraș în care oamenii se bucură de artă este un oraș în care oamenii trăiesc mai bine, iar acolo unde oamenii trăiesc mai bine, afacerile se așază mai ușor, iar angajații săi vor fi mai productivi. E un lanț simplu, dar ignorat: calitatea vieții atrage capital, iar calitatea vieții depinde și de cât de vie e cultura.
De aceea, dragi decidenți, înainte să tăiați bugete și să transformați creația în „cheltuială neeligibilă”, luați în calcul această ecuație elementară: fiecare leu investit în cultură se întoarce înapoi prin economie, prin imagine, prin coeziune socială și prin atractivitate urbană. Cultura nu e doar „emoție”, ci infrastructură de sens. Este ceea ce face diferența între un oraș locuit și un oraș trăit.
Și dacă punem o lupă pe teatru, studiile arată că persoanele care socializează frecvent și cultivă relații autentice trăiesc mai mult și îmbătrânesc mai sănătos. Numărul de ani trăiți este direct proporțional cu numărul de „Bună ziua, ce mai faceți?” date. În esență, oamenii care își întrețin legăturile sociale — care salută, întreabă, ascultă, comunică — dezvoltă mecanisme de adaptare și reziliență mai puternice.
Teatrul, prin natura lui, este exercițiul cel mai complex de empatie – colectivă, comunitară și individuală. Într-o sală de spectacol, oamenii respiră la unison, dar trăiesc fiecare în sine propriul ecou al poveștii. Este o formă de stimulare a inteligenței emoționale și sociale.
Așadar, înainte de orice reformă contabilă, poate ar fi timpul să privim cultura așa cum o fac companiile care investesc în oameni – nu ca într-un cost, ci ca într-o investiție strategică.
Lasă un răspuns