Încurajarea amatorismului ucide profesii

Ne îmbrăcăm aproape la fel. Mâncăm aproape la fel. Ne mobilăm casele aproape la fel. Există o disperare colectivă semi(in)conștientă de a fi la fel. Cu cât promovăm mai aprig alteritatea, cu atât mai „la fel” suntem. Cu atât mai „la fel” ne dorim să fim, ca să nu ieșim din rând, ca să ne încadrăm în tipar, ca să răspundem acelor cerințe setate de o societate în care ne dorim să ne topim, să avem același telefon ca vecinul de scaun din metrou, aceeași marcă de ochelari de soare, același brand la blugi etc. etc. Suntem în cea mai cool dintre lumi și azi totul e permis și nimic nu e imposibil. Azi, noțiuni ca eroismul sau talentul s-au democratizat… și s-au liberalizat.

Am făcut această lungă introducere ca să vorbesc, de fapt, despre un fenomen care devine absolut îngrijorător. Și anume, promovarea amatorismului, pe toate căile și mai ales pe cele oficiale și ridicarea lui la rang de artă. Exact în numele a ceea ce schițam mai sus: o lume care și-a pierdut reperele. Ba mai mult, o lume care promovează pierderea reperelor. Copilul, elevul, studentul, cu toții sunt încurajați să producă ceva, orice, și uite-așa orice mâzgăleală devine o operă de artă, orice textuleț plin de greșeli de toate tipurile, urcat pe un blog sau pe o rețea de socializare devine un mai mic sau mai mare reper cultural. Pentru că, nu-i așa?, oricine trebuie încurajat să se exprime… Numai că a devenit aproape indecentă această nevoie de exprimare și expunere în spațiul public și, în timp, a dus la o asemenea pierdere a reperelor și inversare, bulversare, spulberare a scării de valori, încât azi e greu si aproape atacabil să mai vorbim de specialiști. Specialiștii într-un domeniu sau altul au devenit un fel de crocodili bătrâni și pedanți care nu vor să lase locul creativității și nu înțeleg această lume a lui „no limit”. Totul bine și frumos, toată lumea se bucură, cântă, dansează, scrie, pictează sau joacă teatru, căci, nu-i așa?!, mai ales pe teren artistic e vorba exact despre pulverizarea limitelor. Numai că cine are de câștigat în toată această degringoladă în care o banană lipită cu scotch ajunge să se vândă la prețul unui Picasso? Non-valoarea. Dar ce mai înseamnă valoare în lumea perfectă în care trăim?

Problema nu este însă deloc o glumă. Teatrul de amatori, atâta vreme cât fiecare își cunoaște terenul de joc, este minunat. Dar „amatorismul” e cu totul altceva… Iar în zilele noastre, în care cultura și așa a devenit Cenușăreasa statului, se întâmplă un fenomen periculos, care ia amploare. La nivel național se practică o încurajare a amatorismului, în sensul că municipalitățile de pretutindeni îl încurajează să ia locul profesionalismului, în ideea că între ele nu există diferențe… și e și mai ieftin. Ceea ce automat duce la deprofesionalizare. Alimentată permanent post-pandemie de o subfinanțare ucigătoare. În aceste condiții, trupele de amatori, teatrul de liceeni etc. par adeseori în ochii autorităților a fi același lucru cu un spectacol profesionist. Și mi s-a întâmplat nu o dată să aud cu urechile mele variațiuni pe tema: „Dar ia uite-i ce drăguți sunt! Plus că sunt și gratis!”

Nu poți să nu observi că la nivel macro aceasta e tendința. Și că, într-un fel pervers, statul se străduiește să-și convingă cetățenii, pe diverse căi, că, de vreme ce toată lumea poate să facă genul ăsta de chestii cam la fel (căci cine să mai stea azi să vadă diferențele?!), atunci de ce mai e nevoie să plătim pentru ele? Și astfel se ucid meserii. Încurajarea amatorismului ucide profesii. Și e doar începutul…