Vulnerabilitate, frică, angoasă, ratare, nefericire, neputință, singurătate. Și o brățară roșie pe care o primești cadou la ieșire, ca s-o folosești în momentele în care anxietatea devine copleșitoare. Sau…, poate, ca să-ți amintești de câte ori o atingi frumusețea unui spectacol unic în acest moment în București.
„Vanya” de Simon Stephens, rescrierea contemporană a piesei lui Cehov „Unchiul Vania”, un one-man show în care opt personaje sunt interpretate într-un ritm de roller-coaster, a avut premiera la Point. Regia este semnată de Sorin Miron care este și interpretul celor opt personaje. Un demers extraordinar în existența unui artist a cărui evoluție i-am urmărit-o încă de acum două decenii, de la Baia Mare, din „Caligula” și „Portugalia” lui Victor Ioan Frunză. Un actor cu o sensibilitate unică, o eleganță inteligentă, un fel de noblețe rafinată, o amprentă personală unică pe scenă, Sorin Miron alege acest text extraordinar, deloc comod, pe care Andrew Scott l-a făcut celebru, și-l pune în scenă în spațiul intim de la Point, într-o scenografie simplă, dar perfect echilibrată, un amestec de realism și invitație la imaginație, realizată de Ariana Miron-Presan.
Simon Stephens preia de la Cehov întreaga structură dramatică, hărțile interioare ale personajelor rămân aceleași, angoasele, fricile, tristețile, relațiile dintre personaje, doar că le oferă unui singur actor, care, într-o provocare teribilă, le va interpreta pe toate – în esență o poveste extraordinară despre diversele personae pe care fiecare dintre noi le conținem și despre felul cum angoasele ființei umane călătoresc nestingherite de la un secol la altul, de la un spațiu geografic la altul.
Din Rusia lui Cehov, Stephens mută povestea într-o fermă de cartofi dintr-un sat dintr-o Irlandă contemporană. „Anna’s Potatoes / Family Business” scrie Ariana Miron-Presan pe o plăcuță de la intrarea în bucătăria lui Yvan, un spațiu ușor cameleonic, unde, cât timp arde o lumânare, se desfășoară o poveste cât opt vieți… Frumoasă metafora lumânării aprinse în prima scenă și care măsoară timpul până în final ca o clepsidră! Câteva vieți care ard în infinit…
Iar în centru, anxietatea lui Yvan, acest Vania contemporan, care își îngroapă existența într-o lume care-i e prea mică, o închisoare în care se trezește închis de prea mult timp, iar la momentul la care Sorin Miron îl aduce pe scenă nu e decât un bărbat care-și contemplă ratarea… cu furie, cu neputință, cu un soi de disperare închisă într-o carapace din care se luptă să iasă. Din acest punct, când el se joacă semi-absent cu brățara roșie și până în final, când viața își reintră într-un alt fel de normalitate, se scrie o poveste în care se ciocnesc iubiri, regrete, neîmpliniri, se rostesc adevăruri dureroase, se etalează momente de egoism feroce, un univers uman în miniatură, toate conținute în același actor, care le etalează și le comprimă cu o forță extraordinară. Yvan, Michael, Sonya, Helen, Alexander, Liam, Maureen, Elizabeth, toți având corespondent în personajele lui Cehov, vor intra într-un carusel nebun în care actorul trece de la unul la altul, într-o fracțiune de secundă, un tip de clivaj greu de surprins în cuvinte. De la anxietatea corozivă a lui Yvan, la cinismul amar și acid al doctorului Michael, un Astrov care circulă prin universuri purtând cu el aceeași sete de viață sinucigașă, pe care o îneacă în alcool, și de la delicatețea stângace a Sonyiei la tristețea plictisită și răsfățat-seducătoare a lui Helen, la infatuarea bătrânicioasă și infantilă, în același timp, a unui Alexander/Serebreakov care aici e un regizor de film egoist și de o celebritate îndoielnică, Sorin Miron, cu o tehnică impecabilă, surprinde prin câteva trăsături care le face recognoscibile toate aceste personaje; un vârtej de situații și sentimente care se succed cu o viteză teribilă și curg spre un final care, cu siguranță, merită descoperit în sala de la Point.
Interesant și prețios este că, deși există câteva elemente exterioare definitorii pentru personaje, precum șiragul de perle pentru Helena sau prosopul de bucătărie pentru Sonya, nu acestea sunt cele mai importante, ci felul în care actorul accesează un câmp magnetic al personajului, care explodează la fiecare replică și fiecare dintre ele se amprentează în spațiul din jur. Și aerul se umple de universuri paralele, în care un Sorin Miron multiplicat la infinit conturează o hartă mentală pe care tu, spectator, „vezi” cum traseele se continuă, un cuvânt pe care el îl întrerupe ca să treacă la un alt personaj, de fapt, în mintea ta se rostește, tristețea lui Michael își trăiește cursul complet, nefericirea Sonyei asemenea…
„Incertitudinea e mai bună, îți rămâne cel puțin speranța”, spune Sorin Miron că e replica pe care ar lua-o cu el din acest spectacol. Replica pe care Sonya i-o spune Helenei, dorindu-și și nedorindu-și, în același timp, să afle dacă Michael o iubește. Spectacolul lui Sorin Miron este o poveste explozivă despre speranță, despre felul în care undeva, pe un teren nevăzut din noi, se dau luptele majore. Acolo suntem și puternici, și vulnerabili, acolo iubim sau suntem respinși, de acolo iese la suprafață frumusețea sau, dimpotrivă, acea lipsă de încredere care te face indezirabil, iar despre acest teren în care se luptă în noi toate ființele pe care le conținem este spectacolul de la Point.
Point
„Vanya”, de Simon Stephens
Traducerea: Silvia Năstasie
Regia, adaptarea, universul sonor: Sorin Miron
Scenografia: Ariana Miron-Presan
Lighting design: Lucian Moga
Cu: Sorin Miron
Lasă un răspuns