Atât de aproape de spiritul lui Mazilu, spectacolul „Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu”, de Radu Horghidan, în regia lui Adi Iclenzan, care a deschis a 36-a ediție a Festivalului Național de Comedie de la Galați (4-12 octombrie), e o poveste și tragică, și comică, despre competență și incompetență în instituțiile din România. Desigur, textul lui Radu Horghidan vorbește despre o instituție de stat, o direcție de patrimoniu de nicăieri și de oriunde, însă mi-ar plăcea să cred că, în acest moment în care, din păcate, la nivel social se încearcă o antagonizare sistem de stat – sistem privat, situația pe care o aduce în discuție vizează incompetența, birocrația, obsesia, workaholismul cu diversele lui nuanțe, în orice tip de sistem.
Un pic de Mazilu, în construcția personajelor, cu tot grotescul și comicul lor, un iz de Kafka și Gogol, corupție, absurd, și hățișurile birocrației, o adiere din „Liliom”-ul lui Ferenc Molnár, în final, când protagonistul ajunge pe lumea cealaltă… și multă dorință de a ironiza lumea de azi, care pare să nu lase loc normalității. Căci spectacolul pus în scenă la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, al treilea din cadrul „Proiect 9. Teatru românesc contemporan”, își propune să vorbească, e-adevărat, cu mult umor, despre lumea funcționarilor la stat.
Valentin Ionescu este bugetar… Lucrează într-o direcție de patrimoniu și își dorește să facă lucrurile perfect. Nu refuză niciodată nicio sarcină, muncește până la epuizare, crede că lumea și corectitudinea în absolut stau pe umerii lui, că banii statului sunt responsabilitatea lui și că de el depind echilibrul și dreptatea… și transformă toate astea într-o religie personală. De partea cealaltă, sunt colegii lui, care-i devin apoi subalterni, o lume de incompetenți sau adaptați la incompetență, care supraviețuiesc cum pot și „se descurcă” într-un sistem corupt și care încurajează corupția. În acest mic univers, o mică instituție, dintr-un oraș oarecare, dintr-o țară care întâmplător e a noastră, Valentin Ionescu e un fel de erou. Un Don Quijote răsturnat, care se bate cu altfel de mori de vânt, întru prosperarea birocrației.
Regizorul Adi Iclenzan construiește pe scenă acest univers birocratic fără ieșire, în care te-ncâlcești ca-ntr-o pânză de păianjen și care se întinde până pe lumea cealaltă, evocând birourile acelea urâte și lipsite de personalitate, moștenite din perioada comunistă, cu coridoare imposibil de lungi, în care se rătăcesc permanent dosare, hârtii și ștampile, cu oameni anonimizați și circuite nesfârșite ale actelor care uneori se pierd în gaura neagră… Sus, undeva, pe o mică platformă, stă tot timpul Valentin Ionescu, interpretat atât de nuanțat de Ciprian Brașoveanu, sugerând în permanență că el se află deasupra tuturor. Între aceste două „emisfere” împarte regizorul lumea, de o parte corupții, angajații care chiulesc, așteaptă punțile, ca să mai facă rost de o zi liberă, plimbă hârtii, se acoperă de fișa postului și scriu fără diacritice, șefi care încearcă să dea mici tunuri și închid ochii la incompetența unora dintre angajați; și de partea cealaltă, el singur, Valentin Ionescu, incoruptibilul, care își neglijează casa, viața, soția, copilul, absolut tot, ca să-și ridice de unul singur statuia angajatului perfect, care sună întruna la DNA ca să se autodenunțe și care suferă că nu e arestat, întru triumful dreptății, și care verifică dosare până la epuizare și ridică birocrația la rang de artă.
Ciprian Brașoveanu jonglează elegant cu diversele fațete ale absurdului pe care personajul lui, Valentin Ionescu, le accesează. Înverșunarea calmă cu care-și urmează traseul bine stabilit, încăpățânarea, drama lui de fals erou neînțeles, diversele etape din viața lui, de la momentul când e tânăr angajat într-un birou, unde face totul perfect, până la acela când devine șef al acelui institut, opac la orice ființă umană din jurul lui, incapabil să observe nuanțe, detestat de toată lumea, inclusiv de familia lui, și până la momentul din viitor, din anul 2050, când interacționează cu AI și află că tot zbuciumul și sacrificiul lui au fost fără sens, toate aceste momente și etape creează un personaj bizar, grotesc, un erou ratat în căutarea funcționarului public perfect…
De partea angajaților, o privire acidă și critică, dincolo de momentele profund comice și care au stârnit hohote de râs în sală, se află directorul, interpretat de Florin Toma, și el construit grotesc, cu burtă falsă și voce artificial nazalizată; Crina, interpretată de Oana Mogoș, cu accente caricaturale, funcționara care povestește cu umor cum s-a adaptat la incompetență; și Iza, interpretată de Elena Emandi, tot cu tușe groase, de caricatură, genul de funcționară care nu știe să facă nimic, ștearsă și cu o inteligență sub medie, dar mereu în alertă și dispusă să fie de folos (asta când nu are nevoie de o zi liberă și mimează o criză de isterie). Cu toții, prototipuri ale unor personaje ușor de identificat în societate…
Unul dintre cele mai bune momente din spectacol este cel în care Iza este trimisă la etaj, la un alt birou, să afle o informație simplă, iar pașii ei răsună îndeluuuung, pe coridoare dus și întors, iar răspunsul cu care se întoarce e întotdeauna unul banal și neconcludent, spre hohotele de râs ale spectatorilor. Tot hăul unui sistem eșuat e surprins în această scenă, din păcate prelungită puțin prea mult, tocmai în ideea că are priză la public.
Comic, absurd, problematizant, spectacolul rămâne, totuși, închis. Se dorește, evident, o critică la adresa unui sistem corupt și birocratizat, dar alternativa este un individ mai absurd și mai corupt de propria incoruptibilitate decât sunt toți ceilalți, pe alocuri privirea dramaturgului asupra angajaților fiind chiar duioasă și umană. Rămâne însă neclar ce anume își propun creatorii cu acest personaj care ajunge până la un conflict cu AI, undeva, în anul 2050, și care încearcă să rezolve ecuații absurde la poarta Raiului… Poate cuvintele regizorului Adi Iclenzan rezolvă oarecum enigma: „Vali Ionescu este un mare erou. Și când ești cel mai mare e firesc ca nimeni să nu poată înțelege cât de mare ești, poate nici măcar Dumnezeu. Asta este cea mai mare tragedie a celui mai mare erou… Totuși, Vali Ionescu nu renunță niciodată să creadă ce crede și să facă ce face. Deci, poate este un erou … sau un nebun. Poate puțin din amândouă.”
Teatrul „Fani Tardini” Galați
„Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu” de Radu Horghidan
Regia: Adi Iclenzan
Scenografia: Mihai Păcurar
Muzica live: Marin Schiopu
Distribuție:
Valentin Ionescu – Ciprian Braşoveanu
Nicoleta soția lui Vali și aurora inteligență artificială – Elena Anghel
Crina Marcu narator și preot – Oana Mogoş
Izabela, narator și îngerul – Elena Emandi
Marian Adochiței – Florin Toma
Liviu, narator și Mihai-copilul lui Vali și a Nicoletei – Mihai Păun
Lasă un răspuns