
Prin anii ΄20 ai secolului trecut, Ion Călugăru scotea o carte cu titlu premonitoriu: Paradisul statistic. Independent de conținutul volumului, titlul acesta mi-a venit în minte urmărind noua premieră a Teatrului Excelsior, (R)Evoluție. Ghid de supraviețuire în secolul XXI, după textul dramaturgei germane de origine israeliană Yael Ronen și al actorului și scriitorului german de origine kazahă Dimitrij Schaad, la rândul lor influențați de ideile lui Yuval Noah Harari. În viziunea lui Radu Nica, transferați peste douăzeci de ani (nu, nu ca la Dumas, deși tot într-o aventură suntem, numai că prospectivă și cu potențial distopic), într-un 2043 cu geografie de înlăuntruri numerice (Andrei Cozlac la superlativ ca de obicei), parcurgem două ceasuri de comedie cu nuanțe și rezonanțe amenințătoare căci, în definitiv, perspectiva AI ar putea fi familia noastră Addams planetară (bibliografie locco în regia lui Răzvan Mazilu), dacă nu cumva o Gorgona Medusa care, numai amintindu-i numele te simți meduzat (dacă mi se permite francizarea cu orice preț într-o eră a romglezei de precupeț). Iar coborârea în antichitate nu e întâmplătoare: dacă Gorgonele erau nepoatele Gaiei, Eriniile îi erau fiice, iar una dintre ele a sărit peste milenii până pe scena de la Excelsior, în robotizatul mijloc de veac XXI, în persoana însoțitorului Alecto, o inteligență artificială de casă și de planetă, întrucât personalizat și în rețea de supraveghere în același timp. Implacabila erinie Alecto este acum dublu și însoțitor perpetuu, până în abisurile intimității, iar Matei Arvunescu își poartă personajul cu abilitate performativă, sub aparența platitudinii de mecanism autoapgradabil (ca să nu precupețim barbarismele), descoperind o plajă parcă interminabilă de nuanțe adecvate fiecărei stări a personajelor umane. Dar, vorba unui banc, ce mai înseamnă uman în ziua de azi a lui 2043, când trans nu mai e demult ce e-n ziua de azi a lui 2023, ci transumanul, starea de agregare transumanistă a lui Homo sapiens în Homo deus, ca să zic așa, lucru limpede explicat de Ricky (Mircea Alexandru Băluță): „Nu vreau să mai fiu făcut din carne și sânge și păr. Vreau să mă transform în date. E așa, un fel de Darkroom neînchipuit de mare, în care totul se topește și se transformă în energie pură și dorință. Ăsta ar putea fi și planul nostru pentru când ieșim la pensie. Să dispărem. În cloud.”
Ricky? Iubitul visător și amator de sex pe teritorii și sub forme virtuale al doctorului Stefan Frank (Alex Călin), acesta din urmă aparent marele preot al ingineriei fondului genetic, în realitate și el măcinat de întrebări: „Vreau oare? Oare sunt trist? Mi se pare oare? Oare îmi place sau nu-mi place? Oare mă reprezintă? Cine sunt eu, de fapt?” Și, ca în orice distopie care se respectă, ordinea e minată de disidențe subterane, dar în ordinea unui orwellianism ori bradburyanism soft, probabil pentru că încă mai există soluții atunci când ești acuzat de „naturalism” sau „tehnofobie bioconservatoare”. Suntem la câțiva ani după ce Olanda s-a scufundat din cauza încălzirii globale, refugiații de acolo sunt factor de destabilizare a sistemului (sau cel puțin așa par), se încearcă fiabilizarea ființei umane prin intervenții încă din viața intrauterină: „bolile ereditare prezintă un risc ridicat pentru comunitate din punct de vedere al sănătății și al costurilor”, în consecință urmărindu-se „o capacitate mai mare de adaptare la temperaturi extreme, și, de asemenea, o excelentă stabilitate fizică și emoțională. (…) Veți avea un fiu extrem de eficient din punct de vedere energetic, care va mânca mai puțin, va bea mai puțină apă și va avea nevoie de mai puțin aer.”
Trei personaje umane (până una-alta) evoluează în acest context, cuplul René (Alex Popa) – Lana (Andreea Hristu) și fosta soție a lui René, Tatiana (Oana Predescu), toți mai mult sau mai puțin depresivi, căci trăitori într-o lume în care, totuși, nu s-au născut și care li se potrivește fiecăruia/și căreia i se adaptează fiecare până la un punct. Binele general primează, vigilența față de bunăstarea speciei, numai că în Danemarca vieții de zi cu zi ceva s-a debalansat, obiectualul electrocasnic notează și stabilește statistic parcursul individului până la detaliu: „Patul mi-a comunicat că îl deranjează somnul tău agitat și că, împreună cu televizorul, au stabilit de comun acord că nu mai ai voie să te uiți la TV înainte de culcare.”, zice Alecto. În consonanță cu această lume de o stabilitate și perfecțiune ce trezesc pe bună dreptate suspiciunea, Theodor Cristian Niculae, autorul scenografiei, propune un plan înclinat din care uneori se ridică falusocratic un ax cilindric cu monitor încorporat, plan care se îmbracă în haină de cifre și drepte de undeva dintre Al cincilea element și Matrix.
Radu Nica încearcă și cred că și reușește să evite partizanate de autor. În definitiv nici ipoteza lui Asimov, pornind de la principiul unui calcul infailibil al probabilităților, nu este altceva decât un joc intelectual al unui mare scriitor SF, nici opinia lui René privitoare la grâu ca fiind „cel mai mare și mai de succes dictator al tuturor timpurilor”, preamărind idealul paseist al vânător-culegătorilor, nu- pot opri marșul triumfal al lui Homo deus, cum va fi el să fie, chiar și cu prețul unei societăți sub semnul depresiei când manifest-explozive, când insidioase. Oricum, mai bine „cum va fi să fie” decât varianta viitorului anterior, cum se tot vede prin vecinătăți. Fiindcă în „satul planetar” totul e vecinătate. Concluzia e lui Alecto: „Opriți funcția Distopie și funcția Panică. Panica e o formă de hybris. Vă dă impresia că știți încotro se îndreaptă lumea – și anume înspre abis! Dar nu-i adevărat! Trebuie să fiți curioși. Iar data viitoare când veți dispera și veți avea impresia că totul se prăbușește, spuneți-vă așa: Nu, nu se prăbușește nimic. Atâta doar că, în momentul ăsta, eu nu înțeleg ce se întâmplă. Încă nu.” Iar Florin Fieroiu, care a avut grijă de dinamica spectacolului, desenează odată cu vorbele lui Alecto un dans nebun încheiat cu o cădere care, în definitiv, poate însemna sfârșit, transă ori odihnă. Depinde de fiecare, în funcție de cum percepe preambulul spectacolului, când Alex Călin, înainte de a îmbrăca ființa doctorului Stefan Frank, face (auto)ironic cu ochiul publicului căruia îi explică de ce supravegherea până la nivel neuronal, senzorial e în folosul lui. Haz esopic al unei povești căreia Esop i s-ar potrivi foarte bine ca spectator. Să-i urmăm exemplul…
Foto: Andrei Gândac
Lasă un răspuns