Recuperarea memoriei, jurnale, biografii, amestecul de ficțiune și documentar sunt direcții din ce în ce mai explorate atât în literatură, cât și în teatru sau în film. Mai mult ca oricând, există acum o deschidere către acest tip de subiect, către cercetarea artistică a unor perioade, momente sau personalități, un interes special și în rândul artiștilor și în rândul publicului, pentru redeschiderea unor capitole din istoria noastră, mai mult sau mai puțin recentă.
În acest trend se înscrie și spectacolul Teatrului de Stat din Constanța, „10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul de la Mamaia”, care se bazează pe un text scris special de Gabriel Sandu pentru trupa de la Constanța. Și nu pot să nu remarc saltul pe care acest teatru l-a făcut în ultimii ani, devenind, și prin festivalul pe care-l organizează vara, dar mai ales prin propriile producții un loc excelent pentru turism cultural. Un oraș amorțit prea mulți ani, un oraș în care clădiri cu arhitectură superbă sunt lăsate în paragină, iar apropierea de mare este exploatată doar la nivel primar, are de câțiva ani, cel puțin din punct de vedere teatral, o nouă existență. Pe scurt, există spectacole pentru care merită să faci un drum până la malul mării în weekend…
Din această categorie face parte, cu siguranță, și spectacolul a cărui regie e semnată de Elena Morar și Gabriel Sandu, „10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul de la Constanța”.
Un text care glisează pe nostalgii înscrise în ADN-ul unei generații, pentru care Festivalul de la Mamaia a avut și are încă un ecou straniu, un text care readuce în discuție un fenomen care a marcat o țară din Europa de Est, timp de… 50 de ani, și care poate fi un interesant subiect de discuție și pentru o generație tânără, născută mult după Revoluție, pentru că recontextualizează realități pe care avem încă nevoie să le asumăm sau să le înțelegem. Un text care, în plan secundar, vorbește și despre statutul artistului, și despre – da! – statutul artistului ratat și despre statutul artistului din țările comuniste…
Situația de la care pornește textul interesant construit al lui Gabriel Sandu este o ipotetică ediție a Bienalei de Artă de la Veneția unde, o curatoare de artă contemporană, fostă cântăreață în tinerețe, participă din partea României cu o instalație performativă numită „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia”. Mireille, interpretată de Mirela Pană cu un amestec de stranietate, forță, cruzime, tristețe și mister, adună laolaltă, în pavilionul României de la Veneția – desigur, o ediție fictivă – 10 performeri, aleși în urma unei preselecții și ale căror destine s-au împletit ori s-au întâlnit într-un fel, fie și tangențial, cu Festivalul de la Mamaia. Timp de șase luni, cei zece performeri susțin zilnic recitaluri pentru un public uneori existent, alteori inexistent, retrăind, la infinit, o realitate re-construită din amintiri, din nostalgii, din vise, din furii, din neputințe, din pierderi și din eșecuri, dar de cele mai multe ori cu un umor incredibil.
Având în spate o bună documentare despre Festivalul de la Mamaia, strecurând pe alocuri informații despre Cenaclul Flacăra și Adrian Păunescu, despre lumea aceea care acum pare aproape o planetă imposibilă, spectacolul activează o zonă de nostalgie, indiscutabil, în primul rând prin excelentele interpretări live ale unor șlagăre celebre, dar și prin modul interesant în care imaginile de arhivă sunt proiectate și se împletesc cu cele live. Și apoi, interesant e felul în care textul jonglează cu micile istorii personale, integrându-le în peisajul mare, în realitatea acelor ani. Micile și marile drame personale, felul în care se iubea, se râdea, se cânta și se suferea atunci, totul expus printre melodii care au rămas undeva în mentalul colectiv, acesta este atu-ul spectacolului de la Constanța, care are și meritul că recontextualizează o realitate locală. Mamaia (și Constanța) era în anii aceia de glorie ai festivalului unul dintre locurile în care orice român își dorea să ajungă vara…
Trupa de la Constanța, cu foarte mulți actori tineri și care pentru acest spectacol propune și o actriță la debut, Ramona Niculae, un debut excelent, cum rar se întâmplă să vezi, se dezvăluie în această producție drept una dintre cele mai valoroase trupe tinere din România. Excelente calități vocale, dar și momente de actorie minunate.
Ramona Niculae, în rolul Crina, o voce extraordinară, care-ți rămâne în minte mult timp după ce ai plecat din sală, cântând refrenul din „De-ai fi tu salcie la mal”, este cea mai frumoasă surpriză din spectacol. Un amestec de forță si sensibilitate, ea este cea care deschide spectacolul și care dezvăluie convenția: artiștii invitați la Veneția, pe lângă voce, trebuie să aibă și o poveste personală impresionantă, un „caz social”. Și fiecare dintre cei prezenți își va spune pe rând povestea, printre acorduri din alte lumi, vocea lui Aurelian Andreescu se împletește cu cea a Mihaelei Mihai, a lui George Nicolescu, a Marinei Voica, a Mirabelei Dauer sau a Corinei Chiriac… Proiecții pe ecrane, imagini alb negru care se intersectează cu altele, mai aproape de lumea noastră, voci care se suprapun și comunică, într-un dialog straniu peste timp, reconfigurând povești care, cel puțin în prima parte, combină frumos nostalgia și umorul.
Ecaterina Lupu, în rolul Irina, o artistă mediocră, a cărei singură performanță este că reușește s-o imite unu la unu pe Marina Voica, e una dintre interpretările pe care e imposibil să nu le remarci. Umor excelent și o construcție impecabilă a unui rol complicat. Lucian Iftime, în rolul unui artist ratat, care-și cântă superb, cu o voce de Aurelian Andreescu, tristețile și furia, în bodegi ieftine; și care, pe lângă voce, are în comun cu marele artist risipirea, alcoolul și un ficat bolnav. Momentul lui Ștefan Mihai este, de asemenea, cu totul special, absolut tulburător în rolul băiatului „cu vedere slabă”, care-și dorește doar să nu mai ia premiul I la toate concursurile, pentru că e un caz social… și să nu mai fie asemănat cu George Nicolescu. E băiatul care vrea un destin propriu și căruia soarta i-l refuză…
Spectacolul urmărește, de asemenea, și o schimbare a mentalităților de-a lungul epocilor și felul cum acestea au avut un impact asupra muzicii și a receptării ei, de la educația copiilor în diverse tipuri de familie, la crize personale, crize de adolescență, până la orizontul de așteptare al publicului. Montarea surprinde felul în care, după Revoluție, lumea s-a schimbat, iar tipul de muzică ascultat până atunci a fost înlocuit de comercial. Momentul 2003, un punct de cotitură în istoria Festivalului de la Mamaia, când au câștigat controversații Andreea Bălan și Akcent, este adus în discuție în primul rând prin interpretarea Cristianei Luca. Superficialitatea și drama personală aproape imposibil de gestionat, cu pierderea vocii care s-a întâmplat pur și simplu, într-o vară…, sunt interesant surprinse de Cristiana Luca, prin câteva tipare comportamentale, aplicabile unei întregi categorii de tineri ai acelui moment. Iar scena cu sticlele de plastic aruncate pe scenă vorbește despre modificări reale la nivel de receptare și manifestare a publicului.
Scenografia Mirunei Croitoru, cu elemente modulare, care se combină și se recombină, recompunând un fel de spațiu scenic ce amintește de Mamaia acelor ani, completată cu câteva piese precum statuile impozante sau microfonul așezat într-o casetă de muzeu, le oferă artiștilor spațiu să creeze imagini ingenioase. Iar combinația cu proiecțiile video reface o atmosferă cu totul specială, în care suprapunerea trecut – prezent funcționează impecabil.
În partea a doua ar fi de reproșat câteva lucruri: spectacolul are lungimi insuficient susținute și dramaturgic, și la nivel de interpretare – referința la scena maimuței din filmul The Square e doar una dintre ele, nu face decât să rupă echilibrul de până atunci, la fel și scena prea lungă despre o poveste de dragoste și gelozie, altfel bine susținută de Luiza Martinescu. Este și cazul momentului din prima parte, despre arhanghelii Mihail și Gavriil dintr-o altminteri excelentă scenă despre Marina Voica… Zona ușor dark în care alunecă în final poate fi o opțiune, dar nu e suficient susținută dramaturgic, dispariția personajului Crina al Ramonei Niculae e expediată într-o replică, iar povestea întreagă a sechestrării artiștilor în Pavilionul de la Veneția, unde, de fapt, ușa a fost deschisă permanent, este doar o pistă în plus, ușor superfluă.
Însă, dincolo de aceste mici detalii, spectacolul Teatrului din Constanța rămâne o creație absolut valoroasă în contextul acestui moment și merită fără discuție o plimbare la Constanța.
Teatrul de Stat Constanța
„Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia” de Gabriel Sandu
Regia: Elena Morar & Gabriel Sandu
Scenografia, video, lighting design: Miruna Croitoru
Sound design și adaptare muzicală: Alexandru Neș
Coregrafie: Stela Cocârlea
Pregătire muzicală: Inga Postolache
Asistență scenografie: Nicoleta Ivan
Distribuție:
Matei: Florin Aioane
Laura: Liliana Cazan
Bianca: Dana Dumitrescu
Corina: Laura Iordan
Radu: Lucian Iftime
Cătălina: Cristiana Luca
Irina: Ecaterina Lupu
Adriana: Luiza Martinescu
Cristi: Ștefan Mihai
Crina: Ramona Niculae
Mireille: Mirela Pană
Felix: Theodor Șoptelea
Lasă un răspuns