Urmărește-ne

FB

București – Petroșani sau La „I.D. Sîrbu” via M. Sebastian

„Pentru un târg de provincie ca al nostru, gara este marea, este portul, necunoscutul, depărtarea… Este dorul de a pleca, de a fugi…”, zice Miroiu, celebrul personaj pendulând între naivitate, genialitate și vocația iubirii din vremea minesengerilor al lui Mihail Sebastian. Minesengeri, căci la Petroșani suntem pe la marginea imperiului austriac, unde acum vreo sută optzeci de ani au fost trimiși mineri germani să arate cum se naște cărbunele din mine, deși nici franțuzescul trouvère nu e de lepădat, poetul care inventează descoperind, găsind. Tot un soi de miner…

Citatul cu care am început este, bănuiesc, un unicat în peisajul feroviar românesc, căci poate fi citit pe un banner acoperind o bună parte dintr-un perete al gării petroșănene, grație șefului (evident din altă substanță decât cel din Steaua fără nume) acestei gări, Ioan Dorel Șchiopu. Lasă că omul are în gară și o bibliotecă impresionantă și un special cult al trecutului din care, printr-un soi de justițiar prezent continuu, transpare privirea lui Ion Dezideriu Sîrbu, scriitorul și gânditorul al cărui nume îl poartă acum teatrul din localitate, unde o vreme, după ce trecuse prin pușcăriile comuniste, a fost secretar literar.

În definitiv, în replica din piesa lui Sebastian cuvântul „gară” se poate înlocui cu „teatru” fără vreun derapaj semantic. Martor din sală al scenei, poți fugi în imaginar fără a te opri să alergi prin realitatea imediată. Nu mai zic de actori. Or, exact în săptămâna în care Moș Nicolae lăsa mici bucurii prin încălțările locuitorilor nu doar din Valea Jiului, Teatrul I.D. Sîrbu și-a aniversat cele trei sferturi de veac de existență într-un tandem Chișinău – Petroșani. Cu care ocazie am putut vedea patru dintre ultimele premiere ale instituției, semnate de Victor Ioan Frunză, Sorin Militaru și MC Ranin, cărora li s-a adăugat un regizor din Ungaria, László Molnár. Iar primul lucru remarcabil, în context, a fost disponibilitatea actoricească, o trupă cu evident potențial de a se adapta unor stiluri deosebite, fără disonanțe sau autopastișări. Sunt, astfel, actori care au demonstrat-o în mai toate producțiile, precum Oana Liciu-Gogu, îngrijitoare alcoolizată în Minunea, servitoare cu destin umanitar în Omul cu mârțoaga, mamă de famiglie și soție de Naș mafiot păgubos și de tot hazul în Repetiția generală și, probă de virtuozitate, Harpagon – travesti în Avarul; Mihai Sima, maistru șef de zețărie în Minunea, abil La Flèche în Avarul, exemplar Chirică, cu nuanțe temperamentale bine temperate în Omul cu mârțoaga; foarte tinerii Patricia Buraga și Andrei Șchiopu, cea dintâi parcurgând fără complexe drumul de la fee sexy, trecând prin fiica lui Harpagon, până la Ana, dramatica și oscilanta soție a lui Chirică, al doilea făcând din roluri secundare chei persuasive ale narativului scenic ș.a.m.d.

Cele patru spectacole au intrat în scenă într-un probabil premeditat crescendo. Totuși, opțiunea repertorială pentru Minunea lui György Schwajda nu o cred deloc fericită, textul fiind prea de tot datat, trimițând la semne ale anilor 1970 care, pentru spectatorul de azi, devin neinteligibile, din păcate regizorul maghiar neoperând decupajele necesare. În pofida seriozității actorilor în asumarea rolurilor, a ingenioasei propuneri a cuplului central Vence (Daniel Cergă) și Veronika (Irina Bodea-Radu), regizorul nu pare a fi găsit altă soluție pentru reducerea stratului de praf stilistic decât în ceva aluzii eurosceptice, pesemne pe placul lui Victor Orbán.

Repetiția generală, după Aldo Nicolaj, în viziunea lui Sorin Militaru, este o comedie neagră fără consecințe catastrofale, în care atmosfera e desenată în trombă de familia specializată în ghinioane și delicte ridicole, orchestrată de Tatăl și Mama (Dorin Ceagoreanu și Oana Liciu-Gogu), presupuși veterani abili ai infracționalității, dar împiedicându-se perpetuu de numărul de neuroni, puțini dar „nevricoși”, ai fiului Giorgio (Bogdan Constantin Tălmaciu) și ai iubitei acestuia, Luisa (Izabela Badovics). În context, spărgătorii de normă Vecinul (Andrei Șchiopu ) și „victima” Vilda (Patricia Burada) vor fi motorul și justificarea eclatantă a desfășurărilor scenice.

Fără îndoială Avarul propus de MC Ranin după Molière este o probă de virtuozitate care mizează pe necesara coeziune și participativitate a grupului de actori, aparent pierduți în alb-negrul costumelor, în realitate individualizați cu ingeniozitate tocmai de acestea (creații ale regizorului) și de coregrafia lui Hugo Wolff, cel din păcate trecut în lumea umbrelor în vara acestui an. Trei rânduri de porți metalice închid o lume a fantoșelor, care va fi deschisă cu un interesant efect de perspectivă, în zarva de iarmaroc a personajelor ce intră din sală – dintre noi și pentru noi, ca să zic așa – pentru a-și spune/trăi povestea al cărei prim pigment, absolut persuasiv, este travestiul în Harpagon al Oanei Liciu-Gogu, rol construit cu minuție pentru a culmina cu ultimul monolog („Am murit…”). Costumele sunt negre, cu forme bizare, monocromia părând a fi inițial întreruptă numai de albul gulerelor și al manșetelor. Încet-încet realizezi diferențele edificatoare de formă, muchiile, colțurile și circularitățile funcționând ca jaloane în construcția personajelor, costumul Frosinei (Izabela Badovics) fiind exemplul etalon. Mișcarea personajelor-marionete vii sugerează mai degrabă un complot al ludicului, care va exploda carnavalesc tocmai pentru a nu pierde dimensiunea satirei molierești. Suntem într-un balans cu potențial erotic (o dovedește de pildă costumul, dar și dinamica Elizei – Patricia Burada), în fața căruia prăbușirile sunt încărcate de haz (ca în cazul lui Cléante – Mihai Alexandru), iar intrigile își justifică întrețeserea. Din același inventar, Mariane, personajul Simonei Codreanu, costumul sugerând un soi de instrument muzical cu unduiri acvatice, pe care actrița și-l asumă cu nuanțe vocale aparte, sugerând un fel de indecizie premeditat înșelătoare, tipar al unui de neamăgit „etern feminin”. Fără îndoială fiecare personaj este în spectacolul lui MC Ranin o poveste autonomă, acest Avar fiind suma lor memorabilă, bazată pe relaționări ingenioase și coerente.

Încheierea săptămâni aniversare a fost sub bagheta lui Victor Ioan Frunză cu viziunea sa asupra Omului cu mârțoaga al lui George Ciprian. Mâna maestrului s-a răsfrânt fericit asupra întregului spectacular în această „comedie socială”. Nu știu dacă vreo altă limbă se bucură de augmentarea sensurilor termenului „comedie” ca limba română, în care mutarea accentului de pe primul „e” pe „i” și invers sugerează nu doar potențialul comic, ironic, polemic ori sarcastic în spectacolul mundan. Sigur e că în montarea de la Petroșani asta se întâmplă.

Mihai Sima în rolul titular e un Christ răstignit între un tâlhar, Alexandru Nichita (Cosmin Brehuță), și un apostol, Varlam (Mihai Alexandru), scenografia Adrianei Grand lăsând pe fundal zări deschise, îndreptățite de imaginea finală a unui palat fastuos. Mansarda intermediară, „cotețul de porumbei”, cu intrarea printr-o trapă a scenei,  potențează efectul pe măsura aparițiilor episodice ale Omului cu idei, aiuritul și aiuritorul „poetul decadent”, fericit de propria-i damnare (Andrei Șchiopu). Așadar, suntem într-o montare a orizonturilor libere pe care nu le împiedică, fie și vremelnic, decât pereții societății, fie ei propriu-ziși, fie ridicați din cărămizile prejudecăților ori ale unui fel de lipsă de răbdare din categoria deviațiilor etice.

E un soi de bovarism și în acest Chirică al lui Mihai Sima, și, mult mai la vedere, în Ana Patriciei Buraga, dar tocmai instrumentul rezolvării situației face diferența, iată de ce fostul coleg de școală Nichita e un dandy numai până la un punct simpatic, pe când fosta mârțoagă Faraon V, care chiar apare în final (fără glumă!), e fastuoasă. Suntem pe scena petroșăneană într-o poveste a nepotrivirilor, dar și a falselor incongruențe. Determinantă rămâne credința și în țelul aflat pesemne la orizontul sugerat de Adriana Grand, dar și între cei doi prieteni Chirică și Varlam. „I see friends shaking hands/Saying, „How do you do?”/They’re really saying/I love you.” Asta ar fi spus în concluzie, trăitori cu speranța nepierdută, cei doi prieteni și cei din jurul lor, drept care în sunetul hitului lui Louis Armstrong, What a Wonderful World, se și încheie spectacolul.

Foto: Maria Ștefănescu

TOP

Text demo reclama

r