Poveste din cartier. Despre droguri, parenting și alți demoni

Un teatru de artă, pe teme de actualitate, un teatru-comunitate, într-un cartier din București, dezvoltat din ceea ce Teatrul Masca a oferit în ultimii 30 de ani, dar mergând într-o cu totul altă direcție. Cam asta ar fi, pe scurt, ceea ce-și propune regizoarea Catinca Drăgănescu, noul manager de la Teatrul Masca.

Iar primul spectacol pe care-l aduce în fața publicului și cu care deschide anul 2024 este „Caracatița”, un text care-i aparține și a cărui dramaturgie o semnează împreună cu Mara Căruțașu. O poveste acut contemporană, despre o familie disfuncțională, în care un adolescent deraiază la un moment dat și ajunge să se rătăcească în hățișurile propriei existențe, lumea nesfârșită și teribil de tentantă a substanțelor interzise devenind o soluție și o salvare. Pentru acest nou proiect și pentru reinventarea Teatrului Masca, Catinca Drăgănescu reface echipa și aduce câțiva actori tineri de top – Corina Moise, Nicoleta Hâncu, Mara Bugarin, Voicu Aaniței, Dragoș Stoica și Ionuț Toader.

Deși la modă și aproape sufocantă în toate comunicările oficiale ale momentului, mai ales atunci când vine vorba despre teatrul pentru tineri, ideea de „dezbatere” și de „punere în discuție” a orice, spectacolul de la Teatrul Masca, mai mult decât o „punere în discuție”, e o poveste despre un copil care își pierde punctele de sprijin, care se trezește singur într-o familie și într-o lume prea preocupată permanent de altceva. Și este și o radiografie a lumii în care trăim, a societății care ne dictează ritmul interior, a acestui moment al existenței noastre, în care, timpul ne consumă pe noi, iar noi nu (mai) știm ce să facem cu el.

Similitudinile cu povestea lui Vlad Pascu, adolescentul care a provocat o tragedie la 2 Mai anul trecut, sunt poate prea la îndemână și unele trimiteri sunt prea directe, însă povestea este bine construită din punct de vedere dramatic, are forță și, cu siguranță, este de mare impact atât pentru un public format din adolescenți, cât și pentru cel matur, pentru părinții unor viitori sau actuali adolescenți. Propunându-și însă să fie aproape exhaustivă, povestea din „Caracatița” devine, pe alocuri, redundantă, ceea ce afectează în anumite momente ritmul spectacolului. Altminteri, lucrurile sunt bine setate încă de la început. Avem de-a face cu o familie care la nivel financiar se situează cu mult deasupra middle-class, e vorba de oameni care învârt afaceri cu sume uriașe, pentru care educația copilului înseamnă un card de credit plin sau o pereche de adidași scumpi și care își permit să facă regulile și la școală. E vorba de oameni care n-au niciodată timp pentru copilul lor și care-l transformă într-o minge de ping-pong între problemele lor. Nicio atenție pentru lumea lui interioară, pentru nevoile lui, pentru fricile lui, pentru nesiguranțele lui. Și prima scenă, în care copilul își trezește din somn mama deranjată că trebuie să-i pregătească micul-dejun și să-l ducă la școală, deja setează toate aceste coordonate. Cărora li se adaugă apoi nuanțe… tatăl care e mult prea cool pentru un copil de vârsta lui, aflat la preadolescență, care îl vrea mai bărbat decât e și care îl ia cu motorul într-o cursă nebunească și-l lasă singur undeva pe o autostradă sau pe un câmp, atunci când constată că puștiului i-a fost frică; apoi, divorțul părinților și amanta tatălui și noul lui copil (din păcate, există aici o trimitere mult prea directă și inutilă la Natașa lui Cehov, cu atât mai mult cu cât e forțată din punct de vedere al construcției personajului, care se contura într-o altă direcție); apoi, singurătatea și lipsa de afecțiune cumpărată permanent cu bani.

Cam așa arată peisajul în care David trebuie să se maturizeze și-n care-și trăiește anii cei mai complicați. Iar acest puzzle care-i recompune realitatea lui David – interpretat cu nuanțe, cu poezie, cu treceri subtil surprinse de la o vârstă la alta, de Dragoș Stoica –, se traduce în spectacolul de la Masca într-un spectacol-colaj. Catinca Drăgănescu, timp de peste două ore, decupează fragmente dintr-o realitate de lângă noi, o realitate aproape clișeu, reușind să pună carne pe clișeu și să o transforme într-o poveste care, deși e una generală, capătă totuși trăsăturile particularului.

Decorul construit de Ruxandra Preda e simplu, multifuncțional, și permite schimbul permanent de spații, de la livingul de acasă, la sala de clasă, la apartamentul amantei devenite între timp soție, la zona unde dealerii își vând marfa. N-am să insist asupra interpretărilor, fiecare actor jucând mai multe roluri, de la un tablou la altul mama devine colega de clasă, iar iubita devine profa – doar David rămâne David –, pentru că în toate aceste ipostaze interpretarea rămâne la superlativ și superba pânză de relații dintre ei rămâne punctul forte al spectacolului. Nuanțe, metamorfoze, energie corect calibrată pe fiecare dintre scene, o tehnică a contrapunctului impecabilă. De la Corina Moise la Nicoleta Hâncu și de la Voicu Aaniței la Mara Bugarin și Ionuț Toader e o plăcere să-i vezi și să-i revezi pe scenă, conținând straturi și substraturi ale unor personaje care ar fi putut rămâne doar schematice.

Fotografii în mișcare ale unei realități pe care o trăim, de la grupuri de WhatsApp cu discuții și certuri interminabile între părinți la petreceri cu substanțe interzise, la scene din clasă, de la școală, spectacolul încearcă să le aducă laolaltă și să creioneze o realitate acută de lângă noi. Să ne facă să conștientizăm pericolul, dar, în primul rând, să spună o poveste despre cine suntem noi azi. Construit puțin cam în alb și negru, părinții sunt mai degrabă lipsiți de nuanțe – înțelegi din prima scenă cine sunt și știi cum vor evolua și nu-ți lasă loc de surprize –, iar copilul e permanent o victimă și, de asemenea, merge pe un drum (prea) previzibil. Există un singur moment care adaugă ceva culori în plus în acest tablou în care părinții/adulții sunt desenați în negru, și anume într-unul dintre cântecele interpretate de mamă/Corina Moise, care vorbește despre ipocrizia unei generații care cere întruna bani, dar îi acuză pe adulți că sunt ocupați să-i producă… În rest, e mai degrabă o perspectivă unilaterală, în care adolescentul cu siguranță se va simți înțeles, pentru că el nu e nicio clipă artizanul dezastrului. Și vina e întotdeauna a celorlalți.

Extrem de interesant și subtil surprinde însă spectacolul Catincăi Drăgănescu neputința acestei noi generații de a se lupta cu trauma. Această formă de sensibilitate dusă la extrem, de lipsă de preocupare, de fugă de timp, de alunecare în dependență, sunt toate surprinse în scenele lungi de la petrecerile unde se consumă droguri. Deși își reciclează o idee interesantă, folosită și în „Operațiunea Petarda” de la Teatrul Nottara, cu măștile uriașe, ușor grotești, care invadează realitatea exacerbată de substanțe interzise, imaginea este puternică în context și îți rămâne pe retină.

„Caracatița” e un spectacol care aduce în prim-plan o problemă cu care societatea noastră se confruntă din ce în ce mai puternic: consumul de droguri în rândul adolescenților și la vârste din ce în ce mai scăzute. Nu este însă ceea ce se cheamă un spectacol social, e, mai degrabă, un spectacol care spune o poveste despre un băiat singur și trist, care n-apucă să devină adult și despre scurta lui rătăcire pe această Planetă.

Teatrul Masca

„Caracatița” de Catinca Drăgănescu

Concept și regie: Catinca Drăgănescu

Dramaturgie: Mara Căruțașu și Catinca Drăgănescu

Mișcarea scenică: Florin Fieroiu

Măști supradimensionate: Laura Dumitrașcu și Cătălina Rudeanu

Muzică și sound design: Andrei Dinescu și Andrei Raicu

Scenografie: Ruxandra Preda

Lighting design: Andrei Ignat

Cu: Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica, Ionuț Toader