Urmărește-ne

FB

Două povești despre vremuri (ticăloșite) care-au fost (și dau semn c-or să mai fie)

În iarna aceasta, la distanță de două luni, două premiere, una la Atelierul Teatrului Național, cealaltă în Studioul Teatrului Mic, ambele exerciții performative ale câte unui singur actor, au ieșit la rampă spre a vorbi publicului despre imagini exemplare ale condiției bietului om strivit de tăvălugul vremurilor, pentru a parafraza cronicarul. În primul caz într-un minimalism scenic absolut, ca o plecăciune în fața narațiunii pure și a autoarei acesteia, în al doilea într-un complex areal regizoral-scenografic. Așadar, în Atelierul Naționalului, Evadarea tăcută, după memorialistica de închisoare a Lenei Constante (Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, apărute la Humanitas și cu o relansare săptămâna aceasta în librăria de la Cișmigiu a editurii, inclusiv în prezența actriței Oana Pellea, creatoarea spectacolului), și Eu sunt propria mea soție – Charlotte, în Studioul Teatrului Mic, scenariu al americanului Doug Wright, în traducerea și regia Teodorei Petre, prilej pentru o demonstrație de virtuozitate și anduranță semnată de Gabi Costin.

Lena Constante și Charlotte von Mahlsdorf (femeie trans născută Lothar Berfelde) au venit amândouă pe lume în prima treime a secolului XX (cea din urmă cu 19 ani după cea dintâi, în 1928, cam la distanță de aproape o generație, să zicem), fiecare în câte o capitală: prima într-una estică, București, pe vremea când aceasta era totuși un mic Paris, cea de-a doua cu ghinionul de a se trezi că locul ei de baștină – capitală central europeană, Berlinul – , după ce fusese miezul nazismului, devenea Berlinul de Est, așadar tot o metropolă răsăriteană, capitală a acelei Germanii Democrate de sub ocupație sovietică. În lumea umbrelor au trecut cam în același timp, românca în 2005, nemțoaica în 2002, ambele în locul unde se născuseră. Amândouă au avut pasiunea unor timpi fondatori, ca să zic așa: Lena Constante a fost artist plastic interesat de folclor, creatoare de covoare cu motive populare, după cercetări etnologice și studiu la clasa lui Dimitrie Gusti, de la Școala de Arte Frumoase, prezentă mai apoi în numeroase expoziții; Charlotte von Mahlsdorf, pasionată de mobilier și obiecte din perioada de boom economic de la finalul secolului XIX, din Germania – „Gründerzeit” -, a înființat muzeul care poartă numele respectivei perioade, în cartierul berlinez de la care, la rândul ei, și-a luat numele – von Mahlsdorf.

Așadar, două prezențe feminine sensibile, pe care succesiunea de dictaturi ale unui secol delirant le-a făcut să înțeleagă pe viu (aproape prin vivisecție) cei trei F numiți de Lena Constante: Frica, Foamea și Frigul. Și Oana Pellea, și Gabi Costin intermediază persuasiv și depun mărturie cu subtilitate, personajele lor din realitatea istorică ajungând în închisori din cauza apartenenței la grupuri inconvenabile puterii politice. Incorecte politic, altfel spus, într-un anumit moment.

Pentru monologul ei, Oana Pellea (foto Florin Ghioca) se rezumă la câteva microfoane care o înconjură până la a face aproape imposibilă orice mișcare: microfoanele Securității, care împânzeau totul, devenind și conjunctura, și geografia, și atmosfera însăși. Tot acestea, ca într-un altfel de „cu moartea pre moarte călcând”, devin însă augmentativele sonorizării pentru o tribună de la care adevărul trebuie spus, dezgolit de orice alt adjuvant în afara textului mărturisirii însuși, adevărată spovedanie („pentru învinși”, cum ar fi definit-o Panait Istrati?). Grupul care trebuia eliminat, în cazul acesta, era, cum se știe, cel al potențialilor concurenți ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej, grup reprezentat la vârf de Lucrețiu Pătrășcanu. Și de aici, pentru Lena Constante, 12 ani de închisoare politică, dintre care 8 ani de izolare absolută: „O femeie, singură, închisă într-o celulă  de-a lungul multor ani. Ani făcuți din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aș vrea să le povestesc, aceste 3 600 de secunde dintr-o oră, aceste 86 400 de secunde dintr-o zi (…) la finalul celor opt ani de izolare nu mai știam să vorbesc.” Oana Pellea optează nu doar pentru un scenariu de sinteză, dar și pentru un tip de adresare care să evite pe cât posibil pateticul, în încercarea de a explica fluent „cum trăind în iad iți poți descoperi și alege raiul din tine”. Poate pentru ca aceia pentru care se intermediază mărturia să evite infernizarea. „Închisoarea este o experiență colosală. Dacă apuci să supraviețuiești. Dacă scapi cu sufletul neotrăvit.”, spune Lena Constante prin vocea Oanei Pellea, voce de o teribilă plenitudine a emoției.

De la „sufletele tari” ale lui Camil Petrescu la „sufletele neotrăvite” ale Lenei Constante… În contextul în care orice tip de autoritarism absolut otrăvește, indiferent de intențiile (bune? serios, chiar bune?) afișate cât ditamai spațiul procustian al ideologiilor.

Foto: Andrei Gîndac

Spațiu de care s-a lovit/prin care și-a dus viața înainte așa cum s-a putut și Charlotte von Mahlsdorf, cea care și-a descoperit orientarea/vocația de gen pe la 16 ani, pe când nazismul agoniza,  dar o făcea ucigând cu metodă milioane de existențe vinovate doar de nepotrivirea de etnie, convingeri ori caracter cu național-socialismul lui Hitler & Co. În Studioul Teatrului Mic, Ioana Pashca imaginează cu inteligență spațiul, încărcându-l semantic de la miniaturile după mobilierul din muzeul berlinez până la șirurile de mărgele, un soi de fluidizare mai degrabă decât de ornamentare, ba chiar de portativ în liniaritate verticală pentru muzici interioare, „traduse” uneori de muzica lui Cezar Antal. Coborârea în subsolul sălii este trecerea de la spectacol la subterfugiu, la interiorizare, la realitate paralelă, dimensiuni la care obligă dintotdeauna dictaturile, ca supape/căi de supraviețuire fără totala pierdere de sine. Teodora Petre stăpânește foarte bine logica parcursului spectacular, iar rolul de compoziție al lui Gabi Costin este o demonstrație de virtuozitate grație firescului continuu și unui anume tip de umor aducând a ceea ce am numi pe-aici râsu΄-plânsu΄, prezent și în fața pistolului Gestapo, și a anchetatorului Stasi.

Și Lena (cea din viața reală și cea reînviată de Oana Pellea) și Charlotte (cea emigrată într-un târziu în Suedia și întoarsă pentru a muri între obiectele propriei colecții, dar și cea reîncarnată de Gabi Costin) sunt personaje umane, consecvente cu ele însele, suflete tari și neotrăvite, dar inevitabil supuse disperării, cedării, revenind totuși pentru a nu permite să le plutească în derivă nici pasiunea ținând de cauza dedicării, nici obligația mărturisirii, ținând de „legea morală”. Fotografia din finalul spectacolului Teodorei Petre, micul Lothar la grădina zoologică, ținând de-a stânga și de-a dreapta doi pui de felină, ar fi și concluzia spectacolelor despre care am vorbit: naivitatea generată de onestitate, dar și încăpățânarea de a rămâne consecvent în convingeri și pasiuni, în fața prădătorilor care pot fi simpatici până să crească și să-și ia avânt întru ticăloșie, și totodată puterea împotrivirii când deja numiții prădători dețin toate instrumentele puterii. Fie ea și trecătoare, cum s-a văzut. Dar întotdeauna mult prea târziu pentru mult prea mulți…

PS 1: Cred că sala/spațiul de spectacol devine un organism viu, o entitate ale cărei organe sunt actorii și spectatorii deopotrivă. Cred în egală măsură că acela care simte că nu aparține numitei entități are tot dreptul să părăsească organismul născut ad-hoc, dar neapărat sensibil, fiindcă altfel fără rost. Pe de altă parte, orice intromisiune într-un organism fără voia acestuia se cheamă, dacă nu mă înșel, viol. Iar acesta din urmă are, în spațiile teatrale, multiple înfățișări. De pildă, la prima reprezentație cu Eu sunt propria mea soție – Charlotte, pe bancheta de trei persoane, de lângă mine, a luat loc un cuplu de tineri cărora li s-a mai adăugat o fată cam de aceeași vârstă. Sosită prea târziu și care, odată cu  replicile lui Gabi Costin, a început să facă un intens schimb de mesaje pe telefon. Până când cea de lângă ea i-a atras ferm atenția și a făcut-o să renunțe (cumva uimită, ca să zic așa). Tot respectul meu față de acel cuplu tânăr. A, să nu uit, și parcă tot cam atunci s-a mai întâmplat ceva, la care actorul a reacționat cu un calm care a stârnit aplauzele sălii pline ochi. Ceva din același inventar al violului care, după unii, în funcție de actant, poate fi și îndrituit… Nu eu îi voi face publicitate. Prefer să îmi scot pălăria în fața acelui cuplu de tineri!

PS 2: Ce nu am priceput: dacă la începutul unui spectacol care poate pune probleme sau care se poziționează mai în răspăr (or, vai de spectacolul care nu o face – sunt și așa suficiente motoare ale plictisului!) e necesară un soi de punere în temă/în acord/negociere cu cheful/umorile receptorilor, nu vom fi permanent în situația meșterilor din Visul unei nopți de vară, Tezeu și-ai lui te miri cine fiind? Și produsul scenic tot așa? Încercați să le recitiți numele și vorbele, oricum, Shakespeare merită măcar atât…

PS 3: Cum ar fi fost dacă un membru AFDPR, în zeghe și cu lanțuri, ar fi apărut în fața Oanei Pellea strigând: Fake detainee! Atâta doar că membrii comunității AFDPR sunt persoane exemplare, reale modele și dovezi de bun simț, fie și, din păcate, tot mai puțini!

PS 3: Nici 48 de ore mai târziu, două…  în fine, două aruncau cu supă în Mona Lisa.

TOP

Text demo reclama

r