
O pereche de pantofi roșii cu tocuri înalte, un ruj roșu, foi albe, un covor alb care taie scena în două, iar publicul rămâne de-o parte și de alta, două țărmuri diferite, care se privesc în oglindă, un craniu, câteva scaune negre, un ciocan, un sac, o lopată, săbiile… Elemente-simbol cu care scenograful Nick Ormerod alege să contureze universul unui Hamlet care se caută prin secole și epoci diferite, un Hamlet secătuit, obosit, stingher, un Hamlet care, peste lipsa lui de sens intestină, adaugă acum deriva secolului 21.
Declan Donnellan creează pe scena de la Teatrul Național din Craiova imaginea unui Hamlet care vine de departe, de foarte departe, de la secole și epoci distanță, aducând cu el, dintr-un trecut care l-a măcinat încet, un gol imens; un trecut care lasă în urmă din prințul Danemarcei doar un tânăr în derivă, ce-și înfruntă destinul și moartea cu un rucsac în spate, care-și înghite depresia într-un ruj roșu și își caută identitatea pe niște „tocuri înalte”. E singur și de secole își pune aceeași întrebare mistuitoare: „a fi sau a nu fi?”. De aceea, Donnellan alege să-și înceapă spectacolul cu această întrebare. Lipsit de Horațiu, pe care regizorul alege să-l elimine din poveste, lăsând în locul lui doar hăul concret al unui public aflat pe gradene, de-o parte și de alta a unui covor alb, covor de scrimă poate sau un catwalk pentru o paradă în pantofi roșii cu tocuri înalte și un maiou răsucit pe post de eșarfă; iar în spate un alt hău: o sală uriașă, cu scaune roșii, goale, care în timp, de secole, au mușcat toate avid și s-au hrănit din povestea lui Hamlet. De-acum, Hamlet nu mai are un Horațiu al lui, care să-i ducă povestea mai departe, și-o spune singur și tot singur, la final, va constata „tăcerea”.
Fragmente esențializate dintr-un text shakespearian care-și trăiește și el mutilările și amputările la fel ca toată lumea noastră; un prinț care nu mai e prinț și care-și poartă pe umeri noblețea de mucava, un străin în propria lume, în propriul sine, în propria minte, în propria poveste, așa își construiește spectacolul celebrul regizor Declan Donnellan, care lucrează pentru a doua oară cu trupa de la Craiova, după „Oedip”, anul trecut. „Hamlet”, în viziunea lui, păstrează doar repere esențiale din textul lui Shakespeare și, în mai puțin de două ore, extrage esența unei povești care a fost spusă în mii și mii de feluri. Azi, acum, aici, regizorul alege să vorbească despre un Hamlet al acestei generații. Nu e nimic „actualizat” și nici nu vorbește la telefonul mobil. Dar Vlad Udrescu este un Hamlet al generației lui. E furios, e fragil, e chinuit, nu știe cine e, e deprimat, cumplit de deprimat, e gol, e singur, e trist, e fără sens, se simte trădat de mamă, de prieteni, de iubită, e lipsit de ancoră, iar tatăl e mort. Tot abisul acestui non-univers se regăsește în ochii lui Vlad Udrescu, în gesturile lui, în disperarea și greața cu care caută adevărul, un adevăr de care nu are nevoie decât ca să-și găsească o pârghie, ceva de care să se agațe. O nebunie cu ruj roșu și pantofi de femeie, ca o deghizare, ca o acceptare, ca o căutare nu atât a unei identități sexuale cât a unui nou sine, a ceva care să-l completeze, să-i fie și să-și fie de ajuns.
Rosencrantz și Guildenstern sunt niște puști oportuniști și atât de „normali”, așa cum îi construiesc Cătălin Vieru și Darko Huruială, Ofelia e prea puțin pentru abisul din el, pentru el e doar o idee, care, la umbra mamei lui, se întunecă și ea, iar în interpretarea Theodorei Bălan e un amestec de „normalitate” și simplitate aparent lipsită de ape adânci, care însă ies la suprafață doar în superba scenă a nebuniei. Bolnavi de „normalitate” sunt și restul, toți.
Polonius într-un extraordinar travesti al Ralucăi Păun e un amestec de Chaplin și Bran, cu toate atributele „normalității”: puțină ipocrizie, un strop de slugărnicie, ceva umor grețos, infatuare, manipulare, machism, un strop și de vulgaritate, dar toate într-un amestec din care rezultă un personaj absolut imund, imposibil de uitat. Iar cuplul regal – Claudiu Mihail și Ramona Drăgulescu au alcătuit cuplul regal și-n „Oedip”, iar legătura nu-mi pare întâmplătoare – e și el atins de aripa „normalității”. Ea, femeia fără prejudecăți și fără personalitate, care se lasă atrasă într-o poveste mai degrabă murdară, mamă absentă din universul interior al fiului ei; el, bărbatul care vrea puterea și trofeele, orice ar însemna asta, cu abilități de politician de secol 21, care minte frumos și cuceritor și pe care vrei să-l crezi, chiar când îi observi minciuna decantându-se în mișcări descompuse și dizarmonice. „Normal” e și Laertes (Alex Stoicescu), care în ipocrizia lui vrea să îndrepte o nedreptate cu o trădare. Machiați (de ce oare?!) ca niște păpuși de la Muzeul Figurilor de Ceară, Laertes și Claudius sunt instrumentele morții lui Hamlet.
Absolviți de „normalitate” nu sunt decât trupa de actori și groparii. Nu întâmplător în scena groparilor vor fi aceiași actori care joacă în „Cursa de șoareci” – Marian Politic, Costinela Ungureanu și Angel Rababoc. În spectacolul lui Declan Donnellan, Pământul se răsucește și „nebunii” se întorc cu fața spre soare. Ar putea fi atât de simplu, ca-n declarația lui Donnellan: „Hamlet” al lui nu oferă răspunsuri la întrebările „eterne” și nici nu se străduiește să fie „necesar” sau „actual”. Și totuși, după ce pleci din sală nu poți scăpa de senzația că e o imagine răsturnată, în oglindă, a lumii noastre. Și că în aer plutesc întrebări: Ce e normalitatea? Și unde începe nebunia?
În final, duelul superb, riguros, geometric, ca o poezie în spațiu, se desfășoară în „tăcere”. Moartea e doar o nouă etapă în joc.
Teatrul Național din Craiova
„Hamlet” de W. Shakespeare
Traducere: George Volceanov
Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistent regie: Laurențiu Tudor
Asistent scenografie: Adelina Galiceanu
Muzica: Tibor Cari
Lupte scenice – scrimă: Antonie Mihail
Distribuția:
Hamlet – Vlad Udrescu
Claudius – Claudiu Mihail
Gertrude – Ramona Drăgulescu
Ofelia – Flavia Hojda, Theodora Bălan
Polonius – Raluca Păun
Laertes – Alex Stoicescu
Fantoma – Eugen Titu
Rosencrantz – Cătălin Vieru
Guildenstern – Darko Huruială
Gropar 1/Al treilea actor din piesă – Marian Politic
Regele din piesă/Preotul – Angel Rababoc
Regina din piesă/Gropar 2 – Costinela Ungureanu
Străjer 1 – Mircea Mogoșeanu
Străjer 2 – Mihnea Presură
Lasă un răspuns