Despre traumă, în fața camerei sau pretext pentru o lectură

Construit în aceeași formulă în care creația regizorală a lui Carmen Vidu se simte confortabil, mai exact zona postdramatică, bazat pe discursuri lungi, o suită de monologuri care înseamnă povești spuse simplu, în fața camerei, spectacolul de la Teatrul Odeon, „Sentimentul fragil al speranței” vorbește în esență prea puțin despre speranță. Este, de fapt, un amestec de disperări și explorări ale traumelor de diverse tipuri. Și se dorește, așa cum însăși creatoarea lui o spune, un jurnal al unei generații.

Bazat pe texte publicate în „Gen, revistă”, o revistă scrisă de tineri, texte adevărate și tăioase ca o lamă de cuțit pentru cititor, texte care cuprind povești crude de viață, ca o disecție pe viu pe traume ale unei generații tot mai dispuse la traume și tot mai închise la speranță, spectacolul exact pe asta se bazează, pe adevărul nedisimulat și extrem de emoționant al unor povești de viață care pe tine, ca cititor/spectator, te îngheață. Carmen Vidu alege opt astfel de istorii personale, texte care exorcizează traume, și le transformă într-un scenariu, dar fără să le altereze frumusețea, sinceritatea și limpezimea, și le oferă actorilor care, într-un cadru ce se dorește o esențializare a elementelor lumii contemporane, le rostesc în fața camerei telefonului, de unde chipul le e proiectat pe ecrane mari.

Tributară unor estetici de care se lasă fascinată în ideea tot mai obsedantă a sincronizării cu piața internațională, regizoarea propune, împreună cu scenograful Adrian Damian, un spațiu eteroclit, care amestecă elemente diverse, fără legătură, gen o stație de autobuz goală, titlul spectacolului scris cu litere marca Perjovschi, o rulotă-bar, cu câteva scaune în față, un panou publicitar, o bicicletă, o mașină care umple o mare parte de scenă, chenare de lumină albe, desigur, un ecran uriaș, și o inimă supradimensionată, cu iz expresionist. Deși interesant ca imagine și, desigur, în formă bine sincronizat cu esteticile la modă, elementele din decor sunt în sine și rămân în esență neutilizate și doar marcante la nivel vizual; de altfel, regia nici nu pare să caute să creeze o legătură între zona vizual-coregrafică și cea de text decât la nivel de ilustrație și asta în ideea disonanței, pe care pare să o caute cu orice preț. Să spunem că ar putea fi o transpunere metaforico-vizuală a dezordinii și a traumei care marchează o generație în universul căreia nimic pare să nu se mai potrivească, de fapt, cu nimic.

Prima poveste, „Când oamenii mari pleacă” de Marina Cebanu, interpretată de Sabrina Iașchevici, rămâne și cea mai puternică din acest spectacol, care-și propune să fotografieze traume… E o poveste despre o fetiță care, la 7 ani, își pierde tatăl, și care rămâne pentru totdeauna marcată de această pierdere, o fetiță care rămâne agățată undeva, într-o promisiune pe un peron de gară, unde tatăl îi spune că se va întoarce, numai că atunci când revine e în sicriu… Rămâne cea mai puternică pe de o parte pentru că e prima din spectacol și te izbește, apoi pentru că e o poveste foarte bine scrisă din punct de vedere literar și, desigur, pentru că Sabrina Iașchevici o spune cu simplitate și creează o aură de emoție cu totul specială. Ceea ce nu înseamnă că ceilalți actori nu performează la același nivel. Numai că… deja după a treia poveste atenția începe să se dilueze, pentru că totul este, de fapt, o schemă previzibilă, repetitivă. Desigur, traumele expuse sunt diferite și acoperă întregul peisaj care este aproape zilnic în vizorul mass-media, de la hărțuirea sexuală la problemele psihice, depresie, schizofrenie și integrarea în mediul social, la homosexualitate, bulimie, abandon școlar, familii disfuncționale, copii traumatizați care provin din familii cu probleme… Dar ce e prea mult e prea mult! Iar ceea ce dă valoare demersului mai degrabă jurnalistic al spectacolului de la Teatrul Odeon este adevărul textelor, faptul că ele conțin povești adevărate și că ele sunt scrise cu naivitatea, curajul, talentul, frumusețea unor vârste încă fragede.

Spectacolul suferă însă de o supraestetizare, care, în anumite momente aproape că înghite mesajul inițial al textului. Este atât situația monologului „Cum ar fi să nu mai dăm vina pe femei?” de Olivia Bunescu, interpretat de Mădălina Ciotea, cât și a monologului „La cine vrei să rămâi?” de Mădălina Aldescu, interpretat de Ioana Mărcoiu, la fel și „Cine sunt eu și unde e, de fapt, acasă?” de Denisa Harbuz, interpretat de Nicoleta Lefter, unde regia încarcă nejustificat textele, sunt suprainterpretate și aproape parazitate cu momente coregrafice și muzicale inutile, ce nu fac decât să creeze lungimi nejustificate și să dilueze ritmul bine setat de primele trei monologuri. De fapt, aș spune că după primele trei momente – „Când oamenii mari pleacă” de Marina Cebanu, interpretat de actrița Sabrina Iașchevici, „Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă”, text anonim, interpretat de Niko Becker, și „Mon âme frère” de Elena Zah, interpretat de Eduard Trifa, cărora li se adaugă parțial și „Ești ceea ce mănânci?” de Patricia Cîrtog, interpretat de actrița Ruxandra Maniu – energia spectacolului se diluează și asta nu din cauza prestației actorilor, ci pentru că totul, chiar și ruperile de ritm și dizarmonia devin monotone și previzibile.

Un spectacol care așază pe masă, la vedere, probleme ale lumii în care trăim, care propune o discuție nu atât despre speranță, cât despre răni și traumă – în completare vine și video-ul cu Gabor Maté –, despre modificările pe care aceste traume mai noi sau mai vechi le aduc ADN-ului noilor generații, un spectacol care invită la reflecție, „Sentimentul fragil al speranței” rămâne în esență o lectură interesantă a unor texte scrise de oameni care s-au aflat pe marginea prăpastiei.

Teatrul Odeon

„Sentimentul fragil al speranței”

texte adaptate din „Gen, revistă”

Texte adaptate după: Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortișcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu

Cu: Sabrina Iașchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu

Scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu

Scenografie: Adrian Damian

Muzica: Mihai Dobre

Ilustrații și video-design: Ioana Ilaș Bodale

Costume: Olivia Stoica

Apariție video: Dr. Gabor Maté

Grafica afiș: Dan Perjovschi