
Nu, nu despre procesele complexe care asigură viul într-un organism trăitor (uman în cazul de față) este vorba, ci despre mișcarea japoneză din arhitectură, de pe la jumătatea secolului trecut, sau cel puțin despre cum o vede unul dintre personajele ultimelor două spectacole ale lui Theodor-Cristian Popescu, viziune ce pare a spune ceva relevant despre mai toate celelalte personaje. Căci mai toate nel mezzo del cammin di loro vita fiind, sunt supuse inevitabil enantiodromiei jungiene, cum ne asigură psihanalistul Silviu Dragomir în studiul său Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru, apărut anul trecut la Editura Trei: „Variațiile emoționale sunt mai mari la adulții de vârstă mijlocie (…) Tulburările par să vină mai degrabă din evoluția culturală și socială și din organizarea psihică a individului.” Poate nu întâmplător un alt personaj, actriță, își dorește să devină terapeut jungian.
Așadar, în Sala Studio a Teatrului Mic, Theodor-Cristian Popescu propune un spectacol după un text al lui Marius von Mayenburg, Ex, în excelenta traducere a Elisei Wilk, iar la Teatrelli o „primă etapă a unei producții work in progress” după Daniel Brooks, Viață bună, în nu mai puțin inspirata traducere a Cristinei Toma. Ambele „demonstrații” scenice („dovedire, pe bază de argumente și de exemple concrete, a realității unui fapt”, cum bine zice DEX-ul) tocmai despre răsturnările radicale de pe la jumătatea drumului ființei pe planetă ne povestesc, ba cu haz nebun, ba cu un soi de duioșie bine temperată în fața permanentei tentații a pateticului (cum vieții i se tot întâmplă, în definitiv), ba cu o înlăcrămare pe care o simți posibil minată când de zvâcnetele isteriei, când de vertiginoase vertijuri. Sigur, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, căci în jurul cui să se învârtă tot ce mișcă dacă nu în jurul lui Eros, pentru a uita de Thanatos, dar și de mortificarea din infernul (sartrian) al celorlalți (care inclusiv familie se poate chema). Atâta doar că, deși „Dragostea e comoara supremă a transcendenței, miezul adânc al realității, centrul gravitației cosmice, (…) copilul sălbatic și liber al Universului, (…) aleanul dintre două realități”, cum susține Mary (Cristina Toma), din Vață bună, prietena ei Gena (Mihaela Sîrbu) constată: „de atâta folosință, cuvântul Dragoste se uzase (…) Căsătorie. Te sufleci și începi orbește să repeți viața părinților, probabil sperând să le corectezi greșelile (…) frumosul corp, corpul pe care părinții mi-l înveleau în plăpumi călduroase din bumbac, corpul care mă încântase cu puterea lui și finețea pielii, corpul care le dăruise plăcere bărbaților, acest corp a devenit o mașinărie pentru supraviețuire, strategii combinate ale muncii moleculare de echipă replicând gene”.
De unde și perspectiva ca de cadril a cuplului, schimbând partenerii, vorba glumei (de sorginte psihanalitică, dacă nu mă înșel): orice cuplu e format din trei persoane. Și dacă în textului lui Marius von Mayenburg chiar trei personaje sunt în dispută, la Daniel Brooks inventarul se dublează, fără a schimba însă (inevitabila, pare-se) regulă a jocului, în coregrafierea atavică a dansurilor prenupțiale.
Dacă tema e comună, cel puțin până la un punct, mizele narative individualizează fiecare dintre spectacole. Elementul de compunere „Ex”, care dă și titlul spectacolului de la Teatrul Mic, nu se referă la cineva anume, ci la toate trei personajele (dacă nu cumva chiar și la cei doi copii ai cuplului Sibylle – Ana Bianca Popescu și Daniel – Tudor Istodor, copii care aflăm că dorm și se mai trezesc într-o cameră alăturată), plus toate situațiile din biografiile acestora, care generează cele ce se întâmplă (de-a dreptul clasicist în unitatea lor de timp, loc și acțiune) în noaptea căreia îi suntem martori. Într-un fel, e povestea unor ex-vieți, ex-idealuri, ex-iubiri, fiecare personaj fiind un „a fost odată” pentru prezentul celorlalte două, dar și pentru el însuși. Franziska (Irina Velcescu) sintetizează perfect: „Toate amintirile mele au fost terfelite prin rahat, tot, tot, tot ce-a fost frumos și important pentru ceea ce sunt, tot trecutul a fost pătat de un prezent oribil, în care nu mai ești ceea ce ai fost mereu, și din cauza asta nici eu nu pot să fiu ce eram și ce voiam să fiu, pentru că totul a fost spulberat, pot să trăiesc bine-mersi și fără tine, dar nu pot trăi fără amintirile mele, amintirile sunt eu, eu însămi, întregul meu eu, pe care mă bazam, toate melodiile pe care le-am ascultat cu tine, și altele nici nu existau, asta sunt eu, drumurile din parc, toți anii de școală, prietenii, desenatul la grădina zoologică, binoclul, păsările, să stai dimineața întins pe iarbă și să te uiți la dansul de împerechere al potârnichilor, totul, totul, totul a fost azvârlit în nimicul rece, totul s-a transformat în scrum ca după o erupție de vulcan, a devenit o întreagă mare durere.”
Numai că până la acest monolog, dinamica spectacolui evoluează de la comedie cu dinți scrâșniți și replici scurte, eliptice, aproape de absurd, apropiindu-se la doi pași de drama romantică, pentru a pregăti dușul rece, de final, al realității nude peste care năvălește heblul: „din păcate nu suntem într-un film franțuzesc, ci în mijlocul vieții noastre, el și cu mine, în mijlocul pragmatismului gesturilor mari și mici, înconjurați de constrângeri economice, prinși până la strangulare de dependențe financiare, legați juridic, de nedezlipit din cauza proprietăților comune, sudați și sigilați prin responsabilitate indivizibilă”, explică rece Sibylle. Viața așa cum este, mai degrabă stagnare cât încape împletită cu un strop de regresie, ar fi să zică psihanalistul.
În contextul spațial pregătit de Theodor-Cristian Nicolae, în care cheia este în primul rând a variatelor surse de lumină, și în costumele Sabinei Reus, premeditat lipsite de complicații și, ca atare, fluent elocvente, cei trei actori asigură cu inteligență și abilitate parcursul personajelor lor: din Daniel al lui Tudor Istodor, arhitectul care (din fericire) și-a ratat idealul urbanist de a șterge de pe fața pământului urmele trecutului, considerate un „kitsch ponosit în stil funcțional” cu „miros de hoit arhitectonic care ne contaminează centrele orașelor”, a rămas un fel de Sfinx, dar nu acela de la Gizeh, cu privirea dusă-n zările deșertului, nici cel elen, cu ghicitorile lui mortale (deși complexul lui Oedip…), ci unul cu botul pe labe și ochi de „câine care a mâncat untul din frigider”, cum ar spune Sibylle; aceasta, la rândul ei, în viziunea Anei Bianca Popescu, este un soi de bombă cu efect sacadat de ritmurile sarcasmului, medic cu potențială carieră sclipitoare, eșuat însă în umbra personalităților cu care lucrează ori la care visează (nu degeaba totul începe cu ea urmărind pe laptop un documentar cu laureata Nobel Françoise Barré-Sinoussi), dar și a unui anume model de familism copiat ca atare din vademecumul cutumei; în fine, Franziska Irinei Velcescu, deloc ratată în pet-shopul ei, e, pe de altă parte, o existență ciufulit-autistă (evident, nu în sens medical), probabil cea mai puțin atinsă de morbul rutinei, având capacitatea de a pune sub semnul firescului orice gest cât de exotic.
Basme de familie despre „abilitatea de-a suporta dezamăgirile”, cum ar spune Gena, din spectacolul de la Teatrelli, lipsite de zâne, dar pe lângă care au trecut cu certitudine ursitoare puse pe șotii generatoare de bipolaritate, dar suportabile, până la urma urmelor. Dacă nu cumva întreg eșafodajul iubirilor licite și mai ales ilicite nu este decât terenul de vânătoare al unor mari maeștri ai artelor combinatorii precum Dan (Nicu Mihoc), actor și dramaturg care tocmai este preocupat de strategiile unui nou rol și, fără îndoială, unor noi texte personale. Până la urmă, Nicu Mihoc creează și el tot un arhitect, din poignet, relaxat, un arhitect al cuvintelor de data aceasta, care își va orchestra edificiile ridicate din personaje împinse în poligonul de încercare, utilizând grupul familial personal (alături de Mary) și de prieteni (Gena și Chris – Gabriel Răuță în pielea unui Candide ingenios și atent la regulile jocului). Magnetismul exercitat, de aici, asupra exteriorului (în primul rând asupra jurnalistei Eva – Silvana Mihai – conturată evident polemic, ori a partenerului ei, Gord – Vlad Ionuț Popescu, jucărie manipulabilă fără cine știe ce bătăi de cap) lasă drum liber dezvoltării narative. Se trăiește ca să se scrie ori se trăiește ce e scris (fiindcă așa e scris)?
Sigur e că și la Mic, și la Teatrelli, actorii de sub bagheta lui Theodor-Cristian Popescu, în primul caz într-un obiect scenic finit, în al doilea ca actanți întru meandrele travaliului (oricum actul teatral e un soi de necontenită maternitate), dau probe de virtuozitate și, cum să spun, deschid povestea către dialog nu doar fiindcă, martori fiindu-le, atunci când râdem (ori plângem) știm de cine râdem (și pe cine plângem).
Foto: Diana Mate
Lasă un răspuns