Familie, dispariție, sfârșit, iubire, pasiune, neputință, eșec, incomunicare, libertate, tradiție, valori, umanitate, intoleranță, moarte. Producțiile prezentate în cadrul Microstagiunii Secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, desfășurată la jumătatea lunii martie, se învârtesc toate în jurul acestor teme, azi de profund interes, explorate cu mijloace estetice diferite, în maniere diferite, pe texte extrem de diferite.
Am să aleg două dintre spectacolele prezentate, două universuri profund diferite, două tipuri de abordare diferită, două spații cu conotații diferite. După „Woyzeck”, regizorul Hunor Horváth, care conduce secția germană a teatrului din Sibiu, aprofundează tema violenței, de această dată alegând un text care teoretic este profund legat de spațiul din care vine, și anume Andaluzia lui Lorca, oferind și de data asta o lectură interesant personală asupra unui text teoretic greu de extras din zona în care a fost scris. „Nunta însângerată” Federico García Lorca. Pentru spectacolul de la Teatrul „Radu Stanca”, regizorul alege să creeze un spațiu intim, pe scena sălii mari, cu publicul pe gradene, iar povestea lui Lorca este plasată într-o zonă în care se amestecă folclorul românesc cu inserții colorate din manele, frânturi de folclor maghiar și german, rezultând o geografie muzicală cu totul specială care extrage din textul lui Lorca o poezie modernă, dezvăluindu-l într-o altă lumină. Hunor Horváth practică aici un tip interesant de brechtianism, pe de o parte prin discursul muzical (muzica este live și este semnată de Andrei Dinescu, el însuși prezent pe scenă), pe de altă parte prin componenta cinematografică, totul funcționând ca un tip de comentariu la textul lui Lorca.
Moartea, ca un personaj dedublat, va fi prezentă încă de la început pe scenă și va filma în timp real toate acțiunile care vor duce în punctul în care destinul tragic al personajelor trebuie să ducă. Sfârșitul e acolo încă de la început. Iar nunta întreagă și toate momentele ce vor urma sunt construite sub forma unui show. Un show cu lumini puternice și muzică amestecată, cu protagoniști care vin la microfon și se duelează în melodii și-n cuvinte și-n discursuri care dezvăluie universuri interioare contorsionate de patimi, discursuri ca niște monologuri care se întâlnesc și se ciocnesc în dialog, undeva într-un alt spațiu, deasupra lor.
Ce reușește extraordinar spectacolul lui Hunor Horváth este să transforme violența în poezie, în fond, să o ridice deasupra mundanului, convertind strălucirea cuțitului și clipa morții într-unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am văzut pe scenă: Mireasa, Mirele și Leonardo, cei doi bărbați care iubesc aceeași femeie, iar ea, femeia care tânjește după lumină, dar care nu se poate abstrage patimii pentru un bărbat de care pare că este legată prin legături ancestrale. Un dans erotic, al iubirii și al morții, de o poezie absolută, un moment de dans contemporan care convertește sfârșitul brutal în lumină, absolvindu-l de violență.
Ce explorează regia în acest caz, dincolo de violența unei societăți tradiționale sublimată în poezie, dincolo de sondarea instinctelor, este complicatul raport dintre masculinitate și feminitate și dintre individ și societatea căreia îi aparține. Andaluzia pare departe în spectacolul de la Sibiu, unde se cântă doine și la nuntă se dansează pe ritmuri folclorice din partea asta a lumii, care n-au nimic de-a face cu acel flamenco din care pare că s-au născut pasiunile în textul lui Lorca. Și totuși… spectacolul și, mai ales, triunghiul Mireasă (Olga Török) – Mire (Richard Hladik) – Leonardo (Gyan Ros) surprinde perfect o zonă ancestrală ce conferă poveștii un tip de universalitate cu totul specială în context și care nu-i risipește nimic din tragic. Aș spune că dimpotrivă. La final, rămân întrebările. Ce forță are (mai) tradiția? Câtă libertate are individul în raport cu ea? Câtă libertate are individul în raport cu o societate de tip tradițional?
De partea cealaltă, spectacolul propus de Eugen Jebeleanu este plasat într-un spațiu inedit, o formă care în mare parte funcționează și ca fond, și anume coridoarele cu aer industrial din măruntaiele Promenada Mall din Sibiu. Un text emblematic al dramaturgiei contemporane franceze, „E doar sfârșitul lumii” de Jean-Luc Lagarce vine cu toată încărcătura poetică pe care i-a conferit-o filmul lui Xavier Dolan, premiat la Cannes, la pachet cu istoria personală a lui Gaspard Ulliel, actorul care a interpretat rolul lui Louis și care avea să moară la câțiva ani într-un accident…
Eugen Jebeleanu își propune, așadar, un spectacol imersiv, așa cum e el anunțat, o călătorie spre dispariția lui Louis, scriitorul plecat de-acasă de peste un deceniu și care se întoarce ca să-și anunțe familia că va muri. Spectacolul se deschide cu intervenția lui Marc Illich, actorul care-l va interpreta pe Louis și care-și asumă mai multe posibile identități care se suprapun, a personajului, a dramaturgului… Apoi conduce publicul în zona aceea stranie, gri, industrială, rece, din depozitele mall-ului, pe care regia o organizează în mai multe spații alveolare laterale, drumul principal conducând către o statuie uriașă răsturnată, în care scenografa Oana Micu a vrut să surprindă un Louis supradimensionat și prăbușit. Interesantă, de altfel, construcția scenografică, ea este cea care setează și ritmul interior al unui spectacol care se încadrează, de altfel, în linia esteticii recognoscibile a lui Eugen Jebeleanu. De data asta, un tip de underground, costume negre, dantelă, cizme de lac, trupuri masculine în rochii negre, tocuri înalte, perle albe, mătase și piele. Ecrane pe care rulează imagini din filmul lui Dolan, reportaje despre SIDA, pasaje din controversatul și unicul film al lui Jean Genet, „Un chant d’amour”, cu imagini cu conținut explicit homosexual. Fără să fie neapărat un spectacol-instalație, publicul poate să-și aleagă ce să privească, unde să meargă, poate să fie atent la „acțiune” sau să exploreze spațiul, să privească imaginile de pe ecran sau să-și rememoreze și suprapună propriile imagini peste ceea ce „scena” îi oferă. Regia alege să-și construiască povestea fragmentat, e un mod de a ilustra incomunicarea din această familie stranie din care Louis a ales să plece, iar fiecare dintre membrii familiei e portretizat pe rând, prin monologuri, rostite fiecare în alveola lui. Mama, sora, fratele, soția fratelui, sunt pe rând în prim-plan, iar relația lui cu fiecare dintre ei e surprinsă prin lungi tirade cărora li se adaugă elemente-simbol, gen o mașinuță de jucărie, care vorbește despre pasiunea pentru viteză a fratelui conservator, agresiv, violent sau masa de călcat, care se va transforma și în bucătărie, pentru soția fratelui…
În mijloc, Oana Micu va crea o imagine care rezumă pe deplin ideea de poezie a sfârșitului, un mormânt proaspăt, mult pământ în care zac resturi de păpuși, desigur, o metaforă a unei copilării inaccesibile și pierdute. Undeva, în spate, pe perete, cu litere mari, roșii, Louis va scrie Ignorance=fear. Înecat în simboluri, spectacolul alunecă uneori pe lângă mesajul textului lui Lagarce, și anume imposibila tristețe și cufundare în sine a unui bărbat de succes care se întoarce acasă după 12 ani, ca să le spună că va muri… Și nu poate să le spună nimic. Ce surprinde, în schimb, e ruptura totală de comunicare, galaxiile diferite în care ei se află, ceea ce justifică până la un punct fragmentarea lungilor discursuri, aparté-uri narative, care nu reușesc niciodată să se convertească în dialoguri. Sentimentul dispariției și al disoluției, țintit prin fiecare element scenic, plutește de la început și până la sfârșit, augmentat și de spațiul în sine în care se petrece totul, depozitul din mall, de lumina difuză, apăsătoare.
„E doar sfârșitul lumii” e, în fond, o reafirmare a unei estetici asumate și care primează asupra textului, iar spațiul-instalație pe care-l creează funcționează ca o apocalipsă a poeziei.
Foto: TNRS
Lasă un răspuns