
Pasul 1. Noi locuim pe Bulevardul Timișoara. Fost Bujoreni. Fost Emil Bodnăraș. Ăsta din urmă a fost ofițer român trădător, fugit înainte de WW2 la ruși și-ntors big boss (mă rog, balșoi bolșevic) pe tancurile sovietice; drept mulțumire, satul natal din suceveanul nord îndepărtat îi ține bustul în fața Căminului Cultural. Bujoreni este o comună vâlceană care, în schimb, are cula vornicului Preda Bujoreanu, un muzeu al satului vâlcean, un scriitor autor al numeroase piese de teatru, Valeriu Sîrbu; drept mulțumire, nici vornicul, nici urmașul lui medelnicer pe terenul donat al căruia s-a ridicat prima școală din zonă și, evident, nici dramaturgul nu au busturi pe nicăieri. Timișoara e o altă țară nu doar iarna (parafrază după Gabriel Gafița, ca să nu fie vorbe…).
Pasul 2. Ca să ajungem în centru, noi însă luăm metroul de pe Bulevardul Drumul Taberei, Stația Tudor Vladimirescu. Nume date fiindcă pe-acolo au tăbărât (adică și-au stabilit tabăra – pentru cei nededați arhaismelor) pandurii, acei guerrilleros olteni care mă gândesc că or fi trecut și pe lângă cula medelnicerului Bujoreanu (căci Gorjul e vecin cu Vâlcea – pentru cei care nesocotesc geografia), din moment ce acesta a murit de ciumă abia la nouă ani după ce Tudor din Vladimiri fusese hăcuit de colegii greci de revoluție și de lipsa de apetență a pandurilor (care nu or fi fost doar olteni – aviz degustătorilor de bancuri cu zaibăr&praz) pentru disciplină militară.
Pasul 3. Să presupunem că am ieși de la metrou spre Hanul lui Manuc, în fapt de seară, când lumea se îndreaptă râuri-râuri (cum bine se știe) spre intrările teatrelor: garanție a statutului de capitală europeană, de lume cât de cât civilizată, fauna din jurul păcănelelor (pe care parcă era cât pe ce să le mute astă toamnă Parlamentul pe la margini de localități) obligă la un slalom special mai ceva decât al Mikaelei Shiffrin, performat cu inima strânsă și tensiunea fluturând ca aripa de colibri. Cam cum te-ai strecura printre Woke și DeSantis (care totuna sunt, în definitiv). Și cum pesemne i se întâmpla uneori chiar și lui Manuk Bei, agent conspirat al Stambulului, defectat la ruși (nu așa s-ar formula în jargon 007?) cu vreo două veacuri după ce, de pildă, Hamletul lui Shakespeare începuse să fie jucat și cam cu tot atâtea înainte ca Radu F. Alexandru să fi preluat personajele pentru noua înhăinuire cu titlul Gertrude. În definitiv, asta făcuse și Marele Will preluând legenda daneză a lui Amleth printr-un probabil intermediar francez (mulțumiri Nicoleta Cinpoeș și George Volceanov).
Pasul 4. Și asta a făcut și Silviu Purcărete preluând piesa lui Radu F. Alexandru. Încă din capul locului. Căci nimic mai sugestiv decât travestiul lui Claudiu Bleonț în Gertrude. Și, pe cale de consecință, decât afișul propus de producătorul Teatru Național: bustul unui soi de îmbătrânit în rele, cu ghicitul chip masculin parcurs de riduri adânci, dar cu umeri și mână de femeie care ține un țigaret de bătrână doamnă venită într-o vizită bizară prin țara putregaiului puterii. Singurul ochi la vedere este ascuns de o lentilă ca un petic de piele al cine știe cărui pirat, pe jumătate lumină, pe jumătate întuneric, deși inclusiv auriul acestei lumini este mai degrabă culoarea unui sânge bolnav, ce picură din literele titlului și se ridică din fumul țigării către colivia de pe pălărie, în care ce altceva ar putea fi prizonier (sau domina lumea de dedesubt?) decât un șobolan? Acel Șobolan. La mâna care ține țigaretul sunt două ceasuri, unul mai mare, masculin probabil, unul mai mic, mai delicat, feminin. Gingășia confuziei de gen este însă imediat minată de năframa de la gât, una de outlaw dintr-un Vest sălbăticit de-a binelea, gata să ascundă fața răufăcătorului, ca să nu mai vorbim că două ceasuri (la fiecare mână) purta și gloriosul ostaș sovietic de pe acoperișul Reichstagului, ăla care ne-a adus harașo tovărășie.
Pasul 5. Scena pentru Gertrude este o entitate vie, cu pielea croită de Dragoș Buhagiar și scheletul muzical compus de Vasile Șirli, pentru ca țesuturile și umorile sugerate de Silviu Purcărete să poată circula într-un parcurs goth, ca să zic așa. Toate, desigur, se supun unui ritm care este fundamental al imaginii, Dragoș Buhagiar propunând volute minimaliste și ornamente subtile, dispuse în spații rectangulare, când pe înalt, când pe lat, schimbând poziționarea în scenă conform unui timing deloc la voia întâmplării, eventuale probe în mișcare operate de către un agent secret, un detectiv care ar putea fi chiar spectatorul. Și călăuza lui. Într-o operațiune de conștientizare a lumii în care nimic nu e ce pare-a fi, cum ar spune poetul. „Cine trage sforile? Cine ne vrea ţopăind după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpuşar?” se întreabă Hamlet al lui Marius Manole, aproape în transă – condiție inerentă proprietarului (și nu în ultimul rând victimei) unei excesive capacități de a sesiza sugestiile realității de aici și de dincolo. Fără a le pricepe neapărat. „Vrei să supraviețuiești?! Schimbă-te! Schimonosește-te! Toarnă-te în tiparul fantoșelor care bântuie în jurul tău și de care te ciocnești neputincios și oripilat la tot pasul”, continuă același, în costumul lui în același timp de student și de explorator-prozelit al vreunui ghid Baedeker avant la lettre. Când vine vorba de Horațio, același costum plus șapca și forma ochelarilor, în mod evident totul condiționat de exactitatea și hazul de o ambiguitate potențial malignă a personajului lui Alexandru Potocean, asigură acestuia condiția de urmaș funcțional al lui Polonius. Și, cum o declară fulgurant finalul, al seriei de masculi utili ai lui Gertrude. Aceasta/Acesta din urmă (și-și, nu ori-ori) s-ar putea institui (excelent Claudiu Bleonț în întregul coerent pe care-l creează din detalii relevante) în etalon al unei iubiri impresionante, care pe toate ar fi să le sufere, pe toate ar fi să le creadă, să le nădăjduiască, să le rabde, cum ar spune apostolul Pavel, dacă morbul puterii nu ar covârși și pârjoli totul în jur: „Cine a avut curajul, a cui a fost nebunia să facă primul pas, și al doilea, și al treilea, să insufle cutezanță în inima celui care se lipea de ziduri când îi trecea măritul Rege prin față?!.. (…) De douăzeci și patru de ani ești bărbatul meu și sunt femeia ta – de douăzeci și patru de ani am sorbit până la ultima picătură cupa duplicității, și a umilinței, și a spaimei.” Dacă nu i-ar transforma în entități monstruoase și pe Gertrude, și pe Claudius (în varianta Radu F. Alexandru chiar tatăl biologic al lui Hamlet cel tânăr): „Suntem animale de pradă, Gertrude: frica să nu fim descoperiți ne mai ține în frâu!”. Iar frâul nu e decât al aparențelor și conveniențelor. Inutil Duhul, fantoma fostului rege (de altfel cu nimic mai prejos decât cei doi în monstruozitate) – un Marius Bodochi de o pregnanță felliniană – va încerca să lumineze dinspre lumea de dincolo, nou Diogene căutând nu cu lumânarea aprinsă, la ieșirea din butoiul de domiciliu, ci cu lampa electrică, de pe masa de disecție.
În context, Ofelia (Lari Giorgescu, și el în travesti) și Polonius (Paul Chiribuță) sunt într-un sens matrice secundare, căci inițiatoare ale unor personaje proxime ce le preiau vocația: funcționarul absolut Polonius își va găsi împlinirea în viitorul Horațio, neurastenica iubită mundană va fi preluată, via sinuciderea lui Hamlet, de moartea generalizată. Intuitiv generalizată. Claudius al lui Mircea Rusu, punând lucrurile la cale din cadă, cu paharul și havana în mână, cel puțin prin această imagine își subliniază și el, încă o dată, ambiguitatea: este un Agamemnon, erou al iubirii, întors acasă după ani de manevre și mașinațiuni troiene, sau un Marat, din tabloul lui Jacques-Louis David să zicem, un criminal abominabil în definitiv? În orice caz, pare a fi singurul supraviețuitor, dincolo de ultimul cuplu prefigurat, Gertrude – Horațio. Dacă nu cumva ultimul (și chiar cel din urmă) va fi un nou androgin purtând numele, chipul și hainele reginei. Ceea ce ar lumina seriile de stări confuze și contururi difuze generate de existența însăși.
Pasul 6. Back to the poster: poate că e ceva încă mai înaintea acestui androgin ahtiat după putere (după, altfel zicând, perfecțiunea stadiului său sferic, așa cum poate ea fi concepută de bipezii generați) – un soi de Polonius-Horațio, de funcționar al destinului, de eminență cenușie în piele de Șobolan. Cel din colivie. Cel de după perdea…
Pasul 7. Pe drumul înapoi spre casa de pe Bulevardul Timișoara, fost Bujoreni, fost Emil Bodnăraș, fost… în deplina confuzie nominală cu certitudine încă de dinaintea croirii bulevardului, îmi vin în minte vorbele unui anume Magistru dintr-o carte mai de demult a lui Mihai Măniuțiu: „Vrei-nu vrei ăsta ești tu! Da, tu însuți, dar știi… fără ifose, fără închipuiri, fără izmeneli… fără mine! Pricepi? Așa arăți tu fără mine!” Atâta doar că nu m-am prins dacă Magistrul ăsta al lui Măniuțiu e un înger depresiv sau un demon păgubos.
Lasă un răspuns