O radiografie a spaimei, dar și o fotografie a speranței. Așa a fost prezentat spectacolul de dans „Interior/ Exterior” creat de scenarista și regizoarea Oana Răsuceanu și prezentat pe scena de la Unteatru.
Au trecut doi ani de când am trăit cea mai mare traumă colectivă a generației noastre. Începuturile pandemiei ne-au proiectat atunci, în martie 2020, direct într-o distopie, pe care unii dintre noi azi simt nevoia s-o privească, s-o analizeze, să se raporteze la ea cu un tip de distanțare care să permită asimilarea ei. Spectacolul Oanei Răsuceanu exact asta își propune, să ofere o privire la rece asupra acelor luni desprinse dintr-un fel de teatru absurd, cu momente care azi par de un ridicol perfect, dar care la acel moment au făcut parte dintr-o normalitate pe care am înghițit-o cu toții pe nemestecate. Patru dansatoare – Eva Danciu, Mariana Gavriciuc, Anastasia Preotu, Teodora Velescu – reconstituie gestual un fel de puzzle al spaimelor noastre, al neputințelor din acele două luni în care am stat închiși în case, o hartă a sutelor, miilor, milioanelor de tristeți personale, prin care, într-un fel sau altul am trecut cu toții la un moment dat. E în mișcările lor, fiecare închisă în lumea ei, în micul ei apartament, în spatele unor ziduri de sticlă, imposibil de dărâmat, ceva din toată speranța și disperarea acelor zile. Angoasă, frică, viață, moarte, boală, sfârșit, început, disperare, neputință, dor, tristețe, așteptare, sunt toate surprinse în mișcările lor, în privirea lor, în fiecare gest. Sunt toate zidurile pe care a trebuit să le ridicăm între noi, ca să putem trăi – căci acesta a fost mesajul obsedant al acelor zile transformate în săptămâni și apoi în luni.
Oana Răsuceanu suprapune în această creație – care, cu siguranță, ar putea fi prezentată în orice festival internațional – mai multe straturi. Gesturile dansatoarelor sunt dublate de imagini cu femei reale, filmate – cu o intuiție perfectă – exact în acele luni în care lumea o luase razna, femei de diferite vârste, care povestesc în fața camerei, pe Zoom – căci atunci totul se întâmpla pe Zoom – cum se simt, ce fac acolo, închise în case, la ce visează, ce le chinuie… Iulia Rugină, care semnează creația video, povestește că, fără să știe exact de ce și ce urma să facă mai târziu cu aceste materiale, a simțit nevoia să documenteze la cald tot ceea ce trăiam atunci. „În lockdown-ul din martie – mai 2020, am început să facem, cum le șade bine unor prieteni închiși în casele lor, niște interviuri cu oameni pe Zoom, despre cum se simt ei, la rândul lor, închiși în casele lor. Nu știam ce vom face cu materialul, dar ni se părea important să existe această documentare.”
Stări, emoții, neputință, umor, ironie, autoironie, neînțelegere, se regăsesc toate în cuvintele femeilor care povestesc ceea ce trăiesc. Vorbesc despre stările prin care trec, despre ce-și doresc să facă atunci când se va termina, de ce le e dor… Și lucrurile banale capătă brusc o importanță colosală. O plimbare prin curte, o vizită la nepoți, număratul pașilor, datul cu aspiratorul; iar o zi pe malul mării se transformă brusc într-un vis imposibil. Și refuzul de a accepta Zoom-ul, realitatea virtuală, adaptarea la noua „normalitate”, toate, privite azi, la distanță de doi ani, par imagini desprinse dintr-un film SF. Iar fragmentele din emisiunile TV, cu președintele Iohannis, care îi sfătuiește pe români să stea în case și le spune că, pentru că suntem români, vom depăși noi și această perioadă sunt… dezarmante, prin amestecul de absurd și ridicol și setează perfect „decorul” în care se întâmplă o poveste despre care, cu siguranță, se va vorbi peste ani și va rămâne greu de înțeles.
Spectacolul semnat de Oana Răsuceanu are, în primul rând, o reală valoare documentară și, cumva, oferă o perspectivă tăioasă și duioasă în același timp, asupra unui episod din viețile noastre, care, fie că ne dorim sau nu, ne va marca existența, un amestec de cinism, ironie, tristețe, mult umor și un strop de nostalgie… Privită acum, la distanță de doi ani, primăvara lui 2020, în care cu toții am fost personaje, pare teribil de îndepărtată, aproape ireală în absurdul ei, ca un vis urât de care nu te poți desprinde dimineața, și, în același timp, ea palpită încă puternic în noi, ne-a făcut ceva mai nevrotici, mai anxioși, poate mai sensibili, poate mai triști. Și tocmai această stare greu de tradus în cuvinte și acest amestec de neliniști, acest „aproape și departe” le surprinde spectacolul „Interior/ Exterior”. E fotografia în mișcare a unei distopii trăite pe viu!
Lasă un răspuns