Critica de teatru, între deprofesionalizare, asaltul amatorismului și lipsa de legitimitate

Sunt aproape zece ani de când scriam despre criza prin care trece critica de teatru și despre riscul deprofesionalizării. Textul a fost publicat în revista Yorick. Spuneam atunci că „are probleme de autoritate, are probleme de subzistență și că, dacă vrea să devină critic, un student la Teatrologie trebuie să se gândească serios la ce altceva ar putea să facă, unde să lucreze ca să aibă un salariu, care să-i permită să facă și critică de teatru în timpul liber.”

Discuția s-a reaprins acum în mediul online și se tot discută despre viitorul sau dispariția criticii, despre sensul ei și despre integrarea în acest nou sistem în care liberalizarea opiniei a atins accente nemaiîntâlnite. Și, la urma urmei, într-o lume în care toată lumea știe tot, în care te poți trata singur de pe net și poți găsi pentru orice un remediu și sfaturi „profesioniste”, de la ceaiul de gălbenele, la ce alimente să mănânci „ca să nu ți se inflameze creierul”, la postul intermitent, la cum scoți petele și cum tratezi cancerul, până la cum să devii fericit în cinci pași și sfaturi pentru cum să te apuci să scrii o carte…, cine ar mai avea nevoie de o asemenea dulce-amară (mai mult amară decât dulce) inutilitate precum e critica de teatru.

Scriam în 2016, când rubricile de cultură ale ziarelor dispăreau, redacțiile la fel, iar explicațiile celor de la conducere erau de genul „nu e nevoie, cei care scriu pe alte domenii, s-or pricepe ei să facă o recomandare acolo pentru vreo „piesă” sau vreo carte”, pentru că la cultură ne pricepem cu toții, nu-i așa… scriam că în aceste condiții este greu să se formeze o generație nouă de critici. Pentru că atâta vreme cât pe o pagină de Facebook, sau, iată, acum într-un grup pe Facebook, cu o forță atât de mare precum o are „Mergem la teatru”, îți poți exprima orice părere și ea capătă uneori valoare de adevăr absolut prin girul majorității sau prin forța trendului, care nu trebuie deloc subestimată, atâta vreme cât teatrele se legitimează uneori prin postările pe Facebook de câteva rânduri ale unor așa-numiți influenceri, critica de întâmpinare, care este o ramură subțirică a jurnalismului cultural, devine inutilă.

Sigur, într-o lume care are atâtea probleme, într-o societate atât tulburată cum e azi a noastră, cu o criză politică uriașă, într-o țară în care procentul din PIB alocat culturii este mai mult decât ridicol și arată disprețul profund al guvernanților pentru acest domeniu și dezinteresul total, discuția despre critica de teatru, care, desigur, e o problemă internă, nișată și minusculă, e ea însăși absolut ridicolă. Azi, trăim într-o lume practică, oamenii își iau informațiile de pe net, colegii recomandă un spectacol, foarte bine, merg și ei să-l vadă, scriu la rândul lor cum li s-a părut și de cine le-a plăcut, vor un tip de opinie mai ușor de digerat, mai comodă, mai simplă, cu atât mai mult cu cât aici nu e vorba de viață și de moarte, nu au nevoie de o opinie așa-zis avizată, care uneori e și prea lungă, și prea plictisitoare, și prea alambicată. Critica de întâmpinare nu se citește, nu mai interesează pe nimeni, este premisa de la care s-a plecat în urmă cu ceva ani și prin urmare, încet-încet a fost eliminată. Mai există câteva reviste de specialitate, unele pe print, altele online, dar și acestea presupun într-o mai mare sau mai mică măsură tot o formă de voluntariat. Iar cine scrie nu o face în niciun caz din motive financiare, ci din… plăcere.

În asemenea condiții, o nouă generație de critici e greu de format. O generație adevărată, care să vrea și să fie dispusă să urmărească fenomenul în toată diversitatea lui, să aibă timpul și libertatea de a o face. Care să vrea și să aibă motive reale să se profesionalizeze. Care să nu mai practice critica de teatru ca pe un hobby. Cu oameni care să fie plătiți ca pentru o meserie adevărată. Și să fie respectați pentru opinia lor. Ba chiar, urmăresc în ultimii ani cum, tot în comentarii și postări în mediul online, artiștii (altminteri, plătiți pentru munca lor) îi trag de urechi pe acești critici, puțini, câți au mai rămas, că nu se ridică la nivelul așteptărilor lor… Și aici cred că se deschide o altă discuție. Câți dintre artiști își amintesc că aceasta a devenit din meserie plătită doar un hobby? Câți dintre ei ar fi dispuși să-și facă propria meserie în aceste condiții? Desigur, aceasta nu trebuie să fie și nu este o scuză, dar deprofesionalizarea prin lipsa finanțării, fenomen care se întâmplă de ani buni, dezinteresul (inclusiv al artiștilor) și folosirea unor critici sau jurnaliști pe post de agenți de publicitate se traduce în această criză. Și ajungem la întrebarea cea mai importantă. Cine are de fapt nevoie de critica de teatru? Publicul? Artiștii? Sistemul teatral? Sau nimeni? Pentru că, în funcție de răspunsul la această întrebare, se poate sau nu coagula o mică generație de critici – și când spun generație nu mă refer la câteva individualități supraviețuitoare, fiecare pe blogulețul ei, sau care scriu o dată la câteva luni în publicații care nu reușesc să țină pasul cu fenomenul extrem de alert. Privind din afară, în acest moment pare că nimeni n-are nevoie de critica de teatru. Publicul își găsește pe net informațiile pe care și le dorește, artiștii și teatrele își fac publicitate cu câte o frază care-i laudă și pe care o găsesc oricând la îndemână pe Facebook, iar sistemul… ca să pară că e în pas cu lumea și cu vremurile și cu trendurile și că integrează tinerii și ca să-i țină sub control pe cei mai vocali, o face într-un fel care aruncă lucrurile în derizoriu. Pentru că până și un critic tânăr, oricât de entuziast, tot are nevoie de un minim background ca să capete o cât de vagă legitimitate, de câțiva ani de văzut teatru, măcar vreo cinci-șase, ca să devină „critic de teatru” și să poată face selecții, mai ales într-o lume în care critica de teatru a cam dispărut…

Așadar, între deprofesionalizare, asaltul amatorismului și lipsă de legitimitate, ce șanse mai are critica de teatru? Adaptarea! Dar la ce?

E clar că viitorul nu oferă perspective reale în ceea ce privește finanțarea acestui mic domeniu cvasi-inutil. Și de vreme ce merge și așa, de ce ar face-o? Deci… tot sistemul hobby va funcționa, în mici insulițe pe internet, iar în loc de finanțare, care ar rezolva măcar parțial problema profesionalizării (și prin finanțare înțeleg ceva mai mult decât 100 de lei pe un articol, că din asta nu se poate trăi), cei câțiva tineri rătăciți în sistem vor fi răsplătiți din când în când cu prezența în câte un juriu etc.

E nevoie de o regândire și de o redescoperire a sensului și scopului pentru care scriem despre teatru! Și, mai ales, trebuie să avem un răspuns la întrebarea: pentru cine scriem? Pentru public/ publicuri? Cum îi facem să aibă nevoie de noi? Sau scriem pentru artiști? Cum facem ca textele despre teatru să (re)devină relevante? Cu adevărat relevante. Vrem să rămânem în turnul de fildeș sau să îi seducem pe spectatori? Vrem să-i ghidăm sau vrem să impunem trenduri? Sau abandonăm corabia și acceptăm că în secolul 21 nu mai este nevoie de acest tip de exprimare? Personal, cred că fără o finanțare care să permită o reală profesionalizare, viitorul acestui domeniu nu există. Că e bine sau rău, asta se va vedea peste câțiva ani, atunci când, să sperăm, teatrul nu va fi nevoit să ofere doar ceea ce gustul uneori mai format alteori mai deformat al publicului ar putea să impună și să dicteze.