Pământul pe care călcăm e fragil. Totul se poate surpa într-o clipă. Soarta se poate întoarce într-o secundă. Puterea e iluzie. Nimic nu e definitiv. Albul se poate transforma în negru cât ai răsuci o monedă. Tronul poate deveni eșafod tot cât ai răsuci o monedă. Ce șanse are o femeie într-o lume a bărbaților? Cine decide ce rol jucăm azi?
La peste treizeci de ani de când monta „O trilogie antică” la Teatrul Național din București, Andrei Șerban se întoarce și pune în scenă „Mary Stuart” de Robert Icke după Friedrich Schiller. Interesul lui pentru textele lui Icke s-a concretizat deja în alte trei montări, pe scenele din România, două versiuni ale textului „Oedip”, una la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar cealaltă la Teatrul Bulandra din București, și „Doctorul” după „Profesorul Bernhardi” de Arthur Schnitzler, la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara. Pentru TNB, Andrei Șerban alege „Mary Stuart”, o poveste grandioasă, monumentală, despre iluzia puterii, despre forța feminității și despre condiția femeii ca lider. O poveste extrem de potrivită acestui moment al lumii, în care istoria pare că se zguduie din temelii, o poveste despre jocuri de putere, despre irepresibila fascinație a puterii, despre singurătatea celui care pentru o clipă are în mână și viața, și moartea, despre felul cum religia poate deraia în fanatism.
Textul urmărește ultimele zile din viața lui Mary Stuart, celebra regină a Scoției, condamnată la moarte de ruda ei regina Elizabeth I, după ce o ține întemnițată 19 ani. În piesa lui Icke, timpul pare să se comprime și să se dilate în același timp, aceste ultime ore în care se iau decizii și se semnează sentința la moarte fiind un prilej pentru scene de confruntare istorice. De altfel, și montarea lui Andrei Șerban care suferă de un tip de artificialitate asumată în ceea ce privește interpretările actorilor este un pretext pentru scene de confruntare istorice, pentru dueluri de idei, pentru demonstrații de idei. E un pretext pentru a răsuci cadranul istoriei, așa cum o face la începutul și la finalul spectacolului, ca să ne propună nu doar o călătorie în istoria lumii și a mentalităților, ci, mai ales, ca să arate subtil, într-o oglindă goală precum spătarul oval și gol al tronului, cum lumea în esență nu se schimbă. 1587, anul morții lui Mary Stuart, 1986, anul când s-a născut Robert Icke, 2025, anul când Andrei Șerban alege să deschidă cutia istoriei. Un cadran care se răsucește ca un cifru uriaș și povestea începe. Și în „Oedip” la Bulandra a folosit această tehnică a palimpsestului, dar aici o face diferit. Epoci, lumi, mentalități se suprapun, se întrepătrund și din ele țâșnește această poveste despre fragilitatea puterii și despre forța feminității, totul citit prin prisma felului cum au fost ele filtrate de-a lungul secolelor și cum se decantează azi, aici, în anul 2025, când omenirea este în pragul colapsului.
Două femei stau față în față și fiecare știe că ar putea fi în locul celeilalte. Una este oglinda celeilalte. Una în alb, alta în negru, în elegantele costume, create de Corina Grămoșteanu, unde culorile nu-s folosite neapărat ca să arate sau să caracterizeze o stare, puritate versus lipsa ei, putere versus prizonierat, ci sunt mai degrabă fețe diferite ale aceleiași monede, două regine diferite pe aceeași tablă de șah. Fiecare intră în luptă cu armele ei. Fiecare pierde sau câștigă tot cu armele ei. Iar victoria sau înfrângerea sunt și ele tot două fețe ale aceleiași monede. Depinde din care parte privești.
Jocul începe din prima scenă. Andrei Șerban merge pe mâna lui Icke și la unele reprezentații moneda se aruncă direct în fața spectatorilor și soarta decide care dintre cele două actrițe distribuite în ambele roluri o va juca în acea seară pe Mary și care pe Elizabeth. Dar… complică lucrurile și o introduce în această ecuație și pe cea de-a treia actriță. Așadar, rolul Elizabeth este jucat de Raluca Aprodu și Ofelia Popii, iar Mary, de Raluca Aprodu, Ofelia Popii și Nicoleta Lefter. Am văzut mai multe variante și combinații, n-am să spun care e cea pe care o prefer, o să spun doar că fiecare dintre ele schimbă aproape complet energia spectacolului. Spectacol care, în fond, este o formă de mise en abyme. Construcția de tip emisiune TV, vocea din off a Danielei Dima, regizor asociat, care introduce fiecare acțiune și explică diverse lucruri și situații cu un ton neutru, subliniind ideea de mașinărie a sorții și aducând un dorit efect de distanțare (urmărit cel mai probabil și prin acea doză de artificialitate din interpretarea actorilor care face ca fiecare emoție și reacție să se transforme în chestionarea ei înseși), totul jonglează subtil cu ideea de „teatru în teatru” și cu sentimentul că suntem martorii unui joc care se joacă dintotdeauna, că uneori se schimă decorul și costumele, alteori lângă o pecete regală apare un laptop, dar totul rămâne un joc al sorții…
Decorul construit de Helmut Stürmer e neutru și auster, o platformă care se rotește, ca o scenă pe care personajele trebuie să evolueze, câteva scaune cu ovalul spătarului gol, câteva bănci negre, un tavan care coboară uneori ca o amenințare și proiecții… ca în orice platou de televiziune, unde diversele momente din „arenă” sunt augmentate prin sunete și imagini care să le facă mai dramatice: ziduri, ploaie, mulțimi anonime, siluete incerte sau schelete umane care se diluează, adâncind senzația că privim în abisul istoriei.
Cine e Mary Stuart și cine e Elizabeth I? Cea dintâi e o femeie întemnițată de 19 ani, o regină care și-a pierdut puterea, o femeie atrăgătoare, senzuală, adulată de bărbați, obiect al dorinței, căsătorită în trecut de trei ori, pasională și dispusă să cedeze pasiunii. Cealaltă este supranumită „regina virgină”, e rece și tăioasă, e femeia-bărbat, care știe că pentru a-și păstra puterea într-o lumea a bărbaților trebuie să-i domine altfel decât cu armele feminității, deși nu ezită să facă uz de ele când e nevoie, o femeie care nu-și ascute senzualitatea, ci mai degrabă forța. Ca să învingă trebuie să fie mai mult decât femeie. Andrei Șerban pune în discuție prin felul cum construiește acest rol problema femeii ca lider, într-o lume teoretic diferită de cea în care au trăit Mary și Elizabeth. Ce s-a schimbat? Care e azi condiția femeii-lider?
Ofelia Popii amestecă în acest rol cruzime și solitudine, viclenie perversă și forță, un strop de fragilitate în anumite scene, o picătură de slăbiciune convertită rapid în forța furiei… Crudă, rece și însingurată, aceasta este Elizabeth a Ofeliei Popii. În schimb, Raluca Aprodu e aproape matematică în mutări, cruzimea ei e mai calculată, are dubii și momente în care e geloasă pe frumusețea și feminitatea rivalei. În singurătatea ei se ascund mai multe lacrimi, în solitudinea lui Elisabeth a Ofeliei Popii e mai multă încrâncenare și hotărâre. Fiecare dintre ele e o variantă posibilă.
Mary e regina senzuală, care în ciuda celor două decenii de detenție și-a păstrat forța de seducție. Dar, în lumea noastră, e asta un atu sau, dimpotrivă, joacă împotriva ei? Pentru radicalizatul Mortimer (rol în care Andrei Șerban a distribuit trei actori, Tudor Cucu Dumitrescu, Florin Aioane și Ștefan Mihai) ea este și regină, și obiect al dorinței carnale. Cât și cum se amestecă ele în mintea unui fanatic e o altă discuție pe care spectacolul o deschide. Interpretată de Nicoleta Lefter, Mary e sensibilă, se bazează pe forța fragilității ei, e impulsivă și e feminină. Greu de crezut că o poate învinge pe Elizabeth altfel decât într-un alt plan, într-o altă lume și ordine mondială, dar prin moartea ei ea aruncă aproape un blestem istoric asupra lui Elizabeth. În schimb, la Raluca Aprodu e un amestec de feminitate și forță pe alocuri masculină, e femeie senzuală, dar e și regină, chiar și întemnițată, impulsivitatea ei e aproape controlată și știe când și în ce moment să lovească. Moartea ei e în primul rând o lovitură politică pentru rivala ei. Așadar, două spectacole diferite… (n-am văzut-o încă pe Ofelia Popii în rolul Mary!)
În rolul lui Mortimer, Tudor Cucu-Dumitrescu este încarnarea radicalismului, mișcările lui, gesturile, privirea, felul cum clipește, inflexiunile vocii, dau fiori reci, într-o lume în care radicalismul bate la ușă. Iar felul cum surprinde trecerea de la înflăcărarea extremistului religios la bărbatul care vrea s-o supună pe femeie rămâne unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului. Ștefan Mihai, în schimb, jonglează mai puțin cu diversele nuanțe ale cruzimii, dar rămâne extremismul în persoană, iar interpretarea lui atinge puternic latura zelosului religios care ar fi dispus să arunce un oraș în aer…
În afara celor două femei/regine, practic pe scenă și la curte nu există decât bărbați. Și ei, cu toții pendulează în jurul lor, formând echipe care se fac și se desfac… Mihai Călin este Paulet, gardianul lui Mary și jocul lui oscilează undeva între revoltă, dorința de a fi cinstit cu sine, omenie și datorie, lordul Talbot, interpretat de Marius Bodochi plusează în încrâncenare revoltată și frustrare amară. Și el, alături de Paulet, ar fi într-o altă lume de partea lui Mary, dar istoria îi obligă să fie de cealaltă parte. La fel și dualul și oportunistul lordul Leicester, interpretat de Emilian Oprea, senzual, atunci când trebuie, crud și violent când o cere situația, dar seducător și șarmant, în așa fel încât să justifice pasiunea unei regine de gheață. De partea cealaltă, ambițiosul lord Burleigh, Conrad Mericoffer, susținătorul înfocat al execuției lui Mary, dornic să-și adjudece favorurile lui Liecester, intrigant și lipsit de șarm, dornic s-o controleze, de fapt, pe Elizabeth prin sârguința pusă în slujba ei. Pe această tablă de șah unde diverse personalități masculine se etalează, disputându-și favorurile reginei/ reginelor se duce, de fapt, și un alt război. Care dintre ei poate controla mai bine femeia? Și în ce fel? Unii sunt doar pioni: Ciprian Nicula, încarnarea fricii, poate prea accentuat și explicit jucată, în rolul lui Davison, cel care înmânează mandatul de execuție; ambasadorul Franței, interpretat de Mihai Calotă, cu emfază și un strop de umor; și Kent, fostul slujitor al lui Mary, apărut din neant chiar înainte de execuția ei, interpretat corect de Florin Călbăjos.
Emblematice rămân cele două scene ale confruntării dintre cele două regine: una reală și una imaginară. În cea reală, sunt două femei care-și pun ochelari de soare și își aruncă în față vinovății și acuzații. La final cea care a pierdut e de fapt învingătoarea. În cea imaginară, în care regina Elisabeth o invocă, practic, pe platformă pe rivala ei, stau una lângă alta, demne, frumoase, puternice, fragile, singure, și-și mărturisesc slăbiciunea și neputința. Una e prizonieră, pentru cealaltă regalitatea e închisoare, amândouă ar vrea să fie libere! Eu sunt tu și tu ești eu. Una e imaginea celeilalte. Fiecare își trăiește înfrângerea și victoria. Una s-a născut să fie regină și moare pe eșafod, cealaltă se luptă să câștige tronul și să-l păstreze. În oglinda istoriei sunt chip și reflexie.
Prin moartea lui Mary, Elizabeth își capătă însemnele puterii, cele care au consacrat-o în cărțile de istorie. Peruca și machiajul sunt o mască în spatele căreia se ascunde solitudinea unei femei care de-abia când pierde tot devine regină absolută, ridicându-se mai sus de propria feminitate, ceea ce rivala ei nu a reușit.
Cadranul uriaș în formă de cruce închide jocul, prăbușindu-se. 1587, 1986, 2025… Ce urmează? Rămâne un spațiu liber. Un an pe care istoria rămâne să-l completeze…
Mary Stuart
adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller
Traducere: Irina Velcescu
Regie: Andrei Şerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Versiune scenică: Daniela Dima
Decor: Helmut Stürmer
Costume: Corina Grămoşteanu
Muzica: Alexei Țurcan
Video design: Andrei Cozlac
Lighting design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Corina Mihaela Predescu
Asistent scenografie: Șteff Chelaru
Sound design: Liviu Stoica
Asistent lighting design: Daniel Mateescu
Grafică afiș: Two Bugs
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Distribuție:
Mary Stuart: Raluca Aprodu, Nicoleta Lefter, Ofelia Popii
Elizabeth I: Raluca Aprodu, Ofelia Popii
Paulet: Mihai Călin
Mortimer: Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai
Lord Burleigh: Conrad Mericoffer
Lord Talbot: Marius Bodochi
Contele de Leicester: Emilian Oprea
Lord Aubespine: Mihai Calotă
William Davison: Ciprian Nicula
Kent / Melvil: Florin Călbăjos
Foto: Florin Ghioca
Lasă un răspuns