„Cloaca” devine locul de întâlnire a patru lumi cu fond comun și ramificații distincte, un teren de joacă pentru patru băieței obligați să joace rolul bărbaților stăpâni pe situație, cei care ar trebui sau care ar putea să devină dacă imaginea lor dură nu s-ar crăpa atât de ușor în fața banalităților sau în lipsa acestora.
Pentru Theodor Cristian Popescu, textul Mariei Goos e la a doua montare, prima la Teatrul Național din Târgu Mureș, în 2012, iar acum, printr-o răsucire deloc fatalistă a cifrelor, în 2021, pe scena Teatrului Nottara, o reușită categorică a unui text sublim, percutant, rezonant, care ridică și coboară în mizeria de zi cu zi destinul plafonat a patru bărbați pe care-i plasează pe linia fină dintre duritate și fragilitate, între speranță și deziluzie. Piesa, susținută de un umor negru savuros, prezintă viața unor bărbați ajunși la vârsta de mijloc, blazați și aproape resemnați, niște vechi prieteni care-și compromit viața emoțională în căutarea banilor, a puterii și a recunoașterii.
Theodor Cristian Popescu construiește prin subtilități inteligente niște destine care crapă cu fiecare mărunțiș, bărbați care există fără femei, care explodează sau plâng precum niște copii, care își frământă mâinile sau își descheie cămașa ca pentru ultima oară. Fără artificii care să aglomereze niște lumi pline de puncte nevralgice, Theodor Cristian Popescu lasă ca puterea cuvântului, rostit sau nerostit, să dicteze cursul spectacolului, să recompună situații în care nu ni se subliniază, ci doar ni se dezvăluie oameni cu frici, aspirații, suferințe și neînțelegeri, o lume greșită și infectată ar spune cei mai conservatori, dar, în fond, o lume adevărată, imperfectă și autentică în deplinătatea erorilor, eroilor și antieroilor. Rezolvările regizorale pe care ni le propune el sfidează prin rafinament și acuratețe, astfel că o sinucidere devine o poezie sub clar de lună, un număr de striptease ne conduce în Rusia unei mame sărace și frumoase, cu doi copii de hrănit, ruptura de limbaj și neînțelegerea apropie în chip nou doi oameni pierduți și chiar și atunci când un bărbat plânge pe sânii unei târfe o lume întreagă se naște iar, o fațetă pălește și alta se conturează, iar noi, spectatorii, suntem gata să acceptăm sau să contrazicem. Fiecare dramă din viața celor patru ia amploare în mod firesc, aproape banal, iar naturalețea, în acest spectacol, e la ea acasă, nicio notă nu e forțată, niciun detaliu nu e îngroșat gratuit. Observăm prietenii disfuncționale, trădați și trădători, mincinoși și partizani, lacomi și perfizi, totul în cel mai banal mod, așa cum ni se întâmplă tuturor când nu ne mai ascundem, când nu mai avem o imagine de apărat, când societatea nu ne mai înghiontește să fim oamenii perfect programați.
Scenografia, semnată de Theodor Niculae, reconstruiește lumea pe care atât Maria Goos, cât și Theodor Cristian Popescu au schițat-o, definitivând un cadru select, cu o aparentă și mincinoasă căldură, de o eleganță impenetrabilă. O cameră ce are în centru o canapea, locul confesiunilor. Lumina difuză, acaparatoare, aproape că lasă o ceață roșie între personaje, funcționând ca semn de avertizare, ținându-i pe cei patru mereu în gardă. Camera e căptușită cu coloane de lemn într-un design modern, oricând gata să semene cu o închisoare, o metaforă a vieții, a dramelor în care au rămas prinși cei patru bărbați, obligați să se întâlnească mai mult decât și-ar fi dorit. Totul se recompune sub semnul simplității, una dintre cele mai grăitoare opțiuni, iar aici Theodor Niculae are meritul de a fi făcut totul la superlativ, fără agresivitate sau gratuități. E camera perfectă unde se pot negocia tablouri valoroase, deja vândute în secret, debutul în politică, ca ministru de afaceri, sexul cu fiica de 18 ani a unui bun prieten sau excesul de cocaină.
Alexandru Jitea, Mihai Marinescu, Gabiriel Răuță și Lucian Ghimiși sunt cei patru care iau viața la mișto. Sub carapacea dură cu care fiecare intră în scenă se ascunde câte un băiețel copleșit de nesiguranțele lui, mereu în căutarea unui prieten bun, care să îl salveze. Însă vechile legături s-au pierdut. Deși aparent toți se reunesc în jurul lui Pieter, interpretat de Mihai Marinescu, ca să-l ajute să scape basma curată cu cele opt tablouri pe care trebuie să le restituie, dar din care a vândut deja patru, dinamica grupului nu mai e aceeași, nici atunci când strigă prietenește „Cloacaaaa”, ca pe vremuri, nici când aduc o prostituată ca să serbeze ziua de naștere a lui Joep, interpretat de Alexandru Jitea. Toți au ceva de ascuns, toți acționează doar aparent, nefăcând decât să demonstreze continuu cât de mult s-au înstrăinat, cât de disfuncționali au devenit.
Mihai Marinescu, în rolul lui Pieter, este extrem de expresiv și, chiar dacă e cel mai tăcut dintre toți, cu un simplu gest, o grimasă, o privire reținută transmite mai mult și mai precis gândurile care îl chinuie. E ferm, controlându-și atent fiecare reacție, fără apel la excese sau artificii. Gabriel Răuță, în rolul lui Tom, e vulcanic, excentric, arătând o înțelegere inteligentă și alunecoasă a unui personaj abia ieșit de la dezintoxicare, mereu imprevizibil și chiar incomod în vechiul cerc de prieteni, mult mai conștient de ce se întâmplă în jur decât ar crede alții. Prin ținută, prin atitudinea nevinovată a unuia care nu știe că a călcat pe bec, cu o naivitate sfidătoare, personajul creat de Gabriel Răuță e deopotrivă comic și profund, fără ca cele două să se canibalizeze. Lucian Ghimiși, în rolul lui Maarten, îi dă personajului savoarea unui golănaș artistic, mult mai elevat decât ar spune-o gesturile lui, lăsând totodată să se vadă dincolo de zidul pe care chipurile îl ridică în fața emoțiilor lui. Îl vedem în contrastele cele mai puternice, îngrijorat că povestea dintre el și Laura, tânăra de 18 ani, fiica prietenului său, s-ar putea afla, și, pe de altă parte, trăgând de fusta unei prostituate. Alexandru Jitea, în rolul lui Joep, creează un personaj complet, complex și foarte fin, cu toate subtilitățile și derapajele unui om ajuns într-o înfundătură, dând frâu liber exceselor și emoțiilor cele mai intime. Discursul despre cât de nepotrivit se simte acasă, lângă nevasta lui, blândețea cu care o analizează după ce simte că a pierdut-o, întâlnind-o într-o seară oarecare mai frumoasă, mai stăpână ca oricând, lăcomia cu care pândește un post de putere și lacrimile pe care le ascunde între sânii unei prostituate sunt doar câteva fațete ale unui personaj întreg, autentic și inteligent interpretat, gata oricând să explodeze sau să cadă în genunchi. Iar cea care reușește să îi demaște pe toți în raportul cu o femeie, veșnica absentă a acestei piese, e Macrina Bârlădeanu, în rolul prostituatei, care face un număr impecabil în puterea contrastului, dacă impecabil e cuvântul care ar trebui să descrie un număr de striptease.
„Cloaca”, metaforă pentru o lume murdară, unde mocnește tot ceea ce oamenii ascund pentru a-și păstra o imagine integră, e genul de spectacol care prezintă fără perdea o lume profund masculină, dar care își pierde forța de reacție în lipsa elementului feminin. Theodor Cristian Popescu ne face martorii unui joc dezarticulat al bărbatului modern, universal, care caută consolare în putere sau în reputație, într-o târfă oarecare sau în vechea gașcă de prieteni pe care nu-i mai recunoaște ca aparținându-i. E o pledoarie înduioșătoare despre detaliile minore care compun o viață trăită fără busolă, fără manual de bună purtare, sufocată de erori și mici trădări de zi cu zi, unde ni se dezvăluie destinele banal de diferite a patru bărbați care au ajuns într-un punct mort și acționează în inerție, trecând de la speranță la deziluzie într-o secundă.
Cloaca de Maria Goos
Traducerea: Liliana Alexandrescu
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Theodor Cristian Niculae
Muzica originală: Andrei George Raicu
Distribuția:
Pieter – Mihai Marinescu
Joep – Alexandru Jitea
Tom – Gabriel Răuță
Maarten – Lucian Ghimiși
Femeia – Macrina Bârlădeanu
Foto: Teatrul Nottara
Lasă un răspuns