În contextul mondial actual, piesa „Incendii” a lui Wajdi Mouawad capătă alte valențe. Apropierea războiului, scindarea lumilor, o planetă întreagă în alertă, amestecul de civilizații care acum par gata să se decanteze într-un mod absurd și violent, totul e mult mai acut azi decât în 2011, când filmul după acest text, regizat de Denis Villeneuve, era nominalizat la Premiile Oscar. Textul nu se află la prima montare în România și țin s-o amintesc pe cea din 2014, de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, în regia lui Radu-Alexandru Nica.
De data aceasta, la final de 2024, început de 2025, la Teatrul de Stat din Constanța, Alexandru Mâzgăreanu alege să monteze acest text într-o cheie minimalistă surprinzătoare. O foaie albă, pe care se scrie o poveste din bucăți, din fragmente, din mici simboluri, ca un puzzle care, până la final, tinde să creeze o imagine fragmentată a unei lumi în același timp apropiate și îndepărtate; un Liban în război civil care nu e numit explicit, trimiteri spre o lume ce teoretic ne e îndepărtată, dar care, prin prisma noilor evenimente, devine de o proximitate terifiantă. Iar efectul pe care-l țintește regizorul prin această distanță pe care o așază între întâmplări și actanți, faptul că rămâne permanent într-o zonă mai degrabă rece, analitică, este sentimentul tragic. Un tragic de secol 21, dar cu rădăcini în tragedia antică, un tip de tragic care să capete contur, neatins de sentimentalisme și drame personale, un fel de Oedip contemporan, în variantă feminină, cu sensuri răsturnate și lipsit de regalitate. O poveste despre identitate, căutarea adevărului, traumă transgenerațională, femeie, feminitate, război, (a)normalitate, salvare, destin.
„Eu nu am venit aici, ca să te educ, ci ca să te trezesc”, este una dintre declarațiile emblematice ale dramaturgului Wajdi Mouawad, un artist născut în Liban, care, din cauza războiului civil, a plecat din ţară la 7 ani împreună cu familia şi, după o perioadă petrecută în Franţa, a emigrat în Canada. Iar afirmația lui rămâne una controversată. „Educația și creația sunt doi ochi. Dacă ai doar unul, e un coșmar, dar trăim într-o epocă în care avem sentimentul că artiștii trebuie să educe, adică să predea, să dea indicații etc. Dar nu acesta este rolul lor. Rolul artistului e să spună că 1+1=4, rolul artistului e să pregătească pentru moarte, pentru durere, pentru explozia în care vom pierde tot. Cu toții ne confruntăm cu nefericirea din dragoste și cu moartea, iar prin experiența artistică putem s-o înfruntăm. În fața morții, școala nu înseamnă nimic. Ne ajută, în schimb, arta.” Iar opera lui este construită exact în această direcție. Musteşte de dramele unei lumi care Occidentului îi trezește un anumit tip de emoţie, aduce în prim-plan o societate marcată de povara propriilor tradiţii, traume individuale și colective, cruzimi absurde, evadări dintr-o realitate ţinută pe loc de secole, violenţă, arme, tortură, de poveşti cu refugiaţi, copii pierduţi şi uneori regăsiţi, născuți din incest sau din viol, într-o „logică” a cruzimii, șocantă pentru Occidentul care o regăsește azi în altă formă.
Ei bine, Alexandru Mâzgăreanu alege pentru spectacolul de la Teatrul din Constanța o lectură într-o cheie poetico-matematică, rece, albă și care permite ca, la final, sentimentul tragic al poveștii să se decupeze simplu și limpede, vorbind despre destin în modul în care numai tragedia antică a știut să o facă.
Două coperte. La început și la sfârșit cei nouă actori îmbrăcați în alb stau pe o scenă albă, într-un decor alb. Intră și ies din roluri, unii dintre ei joacă mai multe personaje, pe scenă apar uneori obiecte sau bucăți de obiecte, sugestii, detalii mici care caracterizează o zonă, un moment, un personaj. Ca pe un ecran alb se scriu și se șterg semne și imagini, dar ele rămân imprimate undeva, recreând trasee ale personajelor sau ale istoriei unor locuri, regia sugerând că totul se poate repeta în orice timp și-n orice loc.
Pe scurt, punctul de plecare al poveştii este momentul când undeva, într-o țară îndepărtată, ce în curând va fi devastată de războiul civil, doi tineri se iubesc, dar familiile lor se opun. Nawal, o femeie care va străbate apoi toate vârstele și toate atrocitățile lumii, e la momentul când copilăria se sfârșește, e la momentul în care-și trăiește marea iubire și apoi disperarea de a vedea cum i se smulge copilul nou-născut din brațe, ei revenindu-i povara de a-l căuta toată viața, purtând cu ea ca pe o mantră și un blestem ideea că-l va iubi orice s-ar întâmpla… Și tot un punct de plecare este îndemnul bunicii lui Nawal, ca ea să plece din acel loc, să învețe să scrie, depășindu-și condiția. Mai târziu, Nawal se va întoarce ca să-și respecte promisiunea și să graveze numele pe mormântul bunicii…
Așa începe totul. Peregrinarea lui Nawal prin lume, prin război și închisoare, până la momentul la care ajunge în Franța unde-și crește gemenii, pe Jeanne și pe Simon… Însă povestea pe scenă începe cu finalul. Nawal nu mai e pe lume, dar a lăsat un testament bizar pentru cei doi copii, asta după ce în ultimii ani ea a rămas închisă într-o tăcere autoimpusă. Cei doi sunt trimiși înapoi, într-o lume pe care n-o cunosc, într-un trecut pe care trebuie să-l descopere, ca să-și găsească tatăl și fratele. Un drum inițiatic, în Orientul Mijlociu. Textul lui Mouawad propune un complicat sistem de straturi de teatralitate şi un la fel de complicat sistem de joc de-a timpul şi spaţiile, cărora regia lui Alexandru Mâzgăreanu și decorul Andreei Săndulescu, completat de costumele Alexandrei Boerescu, le găsesc rezolvări surprinzătoare. Pendularea permanentă între acum şi atunci, schimburile de planuri temporale și spațiale sunt punctate prin mici simboluri, așezate pe spațiul alb: un vas din lut, simbol al mormântului și al tradiției, un covor vechi, un colț de zid în ruină, o aripă a unei mașini arse, un buchet de flori de câmp, un nas roșu de clovn, câteva haine, acoperăminte pentru cap, care, atunci când sunt folosite setează într-o clipă coordonatele unui alt spațiu, o stâncă așezată în mijloc, cutii cu casete audio răspândite pe jos, conținând înregistrări interminabile cu tăcerea în care s-a închis Nawal (și nu pot să nu văd în decorul alb ales de Alexandru Mâzgăreanu un corespondent direct al tăcerii înregistrate pe casete…). Se adaugă muzica lui Alexandru Suciu, care creează nu doar stări, ci mici universuri.
Și dacă textul lui Mouawad aduce în prim-plan toate atrocitățile războiului, crima, violența, incestul, moartea, violul, care vorbesc despre abolirea normalității, lectura lui Alexandru Mâzgăreanu îi dă o tentă universală, plasând totul într-o imediatețe terifiantă tocmai prin caracterul repetitiv subliniat de pânza albă, pe care „se scrie” totul. Jucându-se cu niveluri diferite de teatralitate, regizorul introduce și o întrerupere brechtiană a ritmului, un moment de teatru în teatru. Brusc, luminile se aprind și ne trezim proiectați în afara poveștii, într-o repetiție în sala Teatrului din Constanța… Momentul e ca un duș rece.
Pentru rolul Nawal, regizorul alege să distribuie trei actrițe aflate la vârste diferite, trei ipostaze diferite ale feminității: Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu. Ecaterina Lupu îi surprinde și forța, și candoarea, deși cu un soi de tensiune (prea) încordată pe alocuri, Mirela Pană e „femeia care cântă”, e acea Nawal care trece prin apă și foc, prin tortură și viol, dar care la final, cântă ca și cum s-ar afla pe o scenă, în lumina reflectoarelor și-n ținută de spectacol, o melodie în care simți copleșitoare forța vieții. Iar Nina Udrescu, atât în rolul Nawal, cât și în rolul bunicii Nazira, aduce un aer delicat și profund, o feminitate tulburătoare, în care se amestecă ecouri dintr-o altă civilizație și un tip de înțelepciune și forță feminină ancestrale.
Traseul pe care Nawal îl parcurge este, practic, o poveste în poveste, totul se recompune din imagini și frânturi de informații pe care fiica ei reușește să le adune. Cristiana Luca, în rolul Jeanne și în rolul Sawda, prietena și însoțitoarea mamei ei, construiește personaje nuanțate, conturate din detalii semnificative, ezitări, curiozitate, febrilitate și un soi de chemare transgenerațională, care vibrează în gesturile ei, în neputința de a se opri din căutare. Pe linie maternă și feminină, ea e cea care trebuie să ducă mai departe povestea și ea e cea care acceptă provocarea. În rolul Sawda, are un moment de o frumusețe cu totul specială, atunci când în șoaptă, cu vocea gâtuită de neputință, cu sunete mai înalte care-i scapă pe alocuri, spune povestea femeii care trebuie să aleagă ce copil salvează și pe care-l condamnă la moarte. Iar scenele cu Nawal și Sawda în tinerețe, două femei care străbat o țară în plin război, pentru a căuta un copil pierdut, au o poezie aparte: fotografia proiectată în fundal, în culori șterse, cu un copac stingher pe un câmp, lângă un autobuz ars și două femei imortalizate în fața lui; apoi momentul coșmaresc, suprarealist, în care scena se face roșie și spectatorul trăiește cu toată ființa explozia și focul și moartea, o mască de lup cu bot însângerat…
În rolurile Wahab/ Nihad, întâi iubitul inocent al lui Nawal și apoi bestia atroce, mașina de ucis, bărbatul care e încarnarea cruzimii, care-și pune nas de clovn și ucide cu sete și plăcere, un Joker spălat pe creier și setat să tortureze, o ființă care poartă cu sine „blestemul” de a fi iubit de mama lui „orice s-ar întâmpla”, Cătălin Bucur construiește unul dintre cele mai complexe și mai greu de uitat roluri din spectacol. Se întâmplă rar în teatru să fii martorul unor astfel de momente de grație, iar scena în care Cătălin Bucur joacă un joc absurd de-a viața și de-a moartea cu fotograful e unul dintre ele. E însăși încarnarea cruzimii, un clovn al morții cu nas roșu, sânge pe tricoul alb și ochi în care arde fanatismul. Andrei Bibire în rolul fiului Simon, apoi Lucian Iftime, în Hermile Lebel / Malak / Abdessamad și Liviu Manolache în Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii construiesc mici universuri umane, pete de culoare care conturează lumi, universuri, tipuri de gândire.
Finalul aduce cu el tot o copertă albă. Povestea s-a spus, tragedia s-a petrecut, copiii și-au împlinit datoria lăsată prin testament, și-au găsit tatăl și fratele, au descoperit adevărul, iar adevărul face ca mama să-și recapete vocea de dincolo de mormânt. Și vocea aceasta e cea a „femeii care cântă”, un spectacol grandios, o ultimă intrare în scenă, în care adolescenta, apoi mama și femeia violată, ființa trecută prin foc și închisoare, prin tăcere asurzitoare și sunete chinuitoare se întâlnesc toate într-un cântec care are aerul unui nou început.
Teatrul de Stat Constanța
„Incendii” de Wajdi Mouawad
Traducere: Zeno Fodor
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andreea Săndulescu
Costume: Alexandra Boerescu
Muzica originală: Alexandru Suciu
Lighting design: Daniel Klinger
Asistent de regie: Tudor Cioboteanu
Distribuție:
Nawal: Ecaterina Lupu
Nawal / Jihane: Mirela Pană
Nawal / Nazira: Nina Udrescu
Wahab / Nihad: Cătălin Bucur
Jeanne / Sawda: Cristiana Luca
Simon: Andrei Bibire
Hermile Lebel / Malak / Abdessamad: Lucian Iftime
Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii: Liviu Manolache
Fotograful / Medicul: Andrei Cantaragiu
Foto: Andrei Gândac/ Two Bugs
Lasă un răspuns