Identitatea gonflabilă

„Orice creator de continut, este o persoana care creeaza informatii, produse, servicii si experiente. Acestea sunt concepute pentru a atrage si a atrage un public online. Asadar, acesta poate fi orice, de la Youtuberul tau preferat pana la copywriterul care a creat cuvintele de pe aceasta pagina.” (sic!) Citatul plutește pe undeva, prin largul Internetului, în totala lui eliberare de dictatura ortografiei și a semanticii. Pe unde poate pluti oricine adunând cohorte de followerși în funcție de viteza de reinventare ori de cea a rulării în cadrul aceleiași ipostaze. E și cazul personajelor din spectacolul Sakura Sandwich, montat la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe de Irisz Kovacs pe baza textului lui Doru Vatavului. Fiindcă și aceste personaje „creează informație” în încercarea de a-și inventa lumi secante. Nu paralele, căci finalitatea dorită este determinarea unei comunități. O comunitate cel puțin convenabilă și rezonabil manipulabilă, chiar dacă impalpabilă. După cum o face MistyK13 (de altfel o adolescentă, Mihaela, cuminte și la locul ei în „viața reală”, ca să zic așa, ba chiar un pic romanțioasă) care generează mii de fani din încăperile secrete ale laptopului ei. Încăperi dintr-un palat alb gonflabil care ocupă mai bine de un sfert din spațiul de joc, lăsând în rest loc bine conceput de Șteff Chelaru pentru un microfon cu stativ, ambele roșii, și trecerii unei biciclete din vremuri imemoriale, cu ori fără posesorul instalator reciclat în țăran. Culoarea microfonului este și a costumelor celor două prietene virtuale Misty și Fans (FANSOFMISTYK13, pe scurt FANS), nuanțele definindu-le cu un rafinament evident: Misty în bodyul ei cinabru e-n propria piele de senzuală pe cale de autodescoperire, Fans în rochia ei pantalon de un roșu capucin (dacă nu chiar acestea sunt nuanțele, oricum sunt dintr-o vecinătate sigură) e mai aproape de stăpânirea de sine a unui administrator de cont, dar în stare de permanentă adulație față de idolul virtual. Roșul va fi și al pelerinelor din voal în care celelalte patru personaje vor intra, ca asediind palatul lui Misty, cu subterfugiul anonimatului, pentru ca mai apoi să se individualizeze. Patru cavaleri ai unei Apocalipse degonflabile, cum se va dovedi până la urmă (gonflabilă era cea a Savianei Stănescu, nu?): Fans, și dansatorul spaniol Diego, și potențialul iubit rural Traian, și RichWitchBitch 6669, bizara vrăjitoare de pe OnlyFans. Fiecare dintre actorii care îi întruchipează își asumă superlativ rolurile: Oana Jipa în Fans e explozivă, persuasivă, instalație dinamică a vitalității și a ludicului, gata de stări limită între haz și causticitate; Nicholas Cațianis în Diego e naivitatea absolută, gata oricând să își asume și să disemineze sacadat unduita voluptatea caraibiană a reggaetonului; Iulian Trăistaru în Traian e imaginea celui întors la natură, la bucuriile fruste ale ruralului, care ascund un soi de poetică a înțelepciunii îngăduitoare la care ajunge fostul instalator sătul de tuburile, conductele și țevăraia blocurilor; în fine, Mona Codreanu în RBW6669 e marele orchestrator din umbră, vrăjitoarea rea („care a deshumat un preot pedofil pe live – puta bruja”), dar bună – aici în sens propriu, căci de la o vreme, după ce încurcă ițele și, poate, se află în spatele fiecărei entități virtuale care se prezintă în fața lui Misty, răutăcioasă, în fond, ca o soră a lui Eros care-și mai încorda arcul și ca să se amuze, se dovedește un fel de zână dojenitoare și deci, ca orice moralist îndârjit, cam sâcâitoare, la drept vorbind, pentru siturile adolescentine de socializare. Rochia fastuoasă a acesteia din urmă, de un violet care se naște probabil din roșul costumelor lui Misty și Fans și albastrul salopetei lui Traian, ar fi să sublinieze aplecarea pedagogic-tămăduitoare a purtătoarei, fără a-i uita „țara de baștină”, OnlyFans – nu degeaba e ea RichWitchBitch, iar indicativul aduce, din năzdrăvana combinație a numerelor 666 și 69, a vrăjitoare sosind în miez de noapte, pe mături, la sabaturi. Culoarea nisipie a costumului lui Diego, aproape de cea a pielii, e poate cea mai relevantă, spaniolul nu doar că ridică de zor castele în Spania, dar cu evidență acestea sunt de nisip, caracteristică, în definitiv, a construcțiilor tuturor personajelor din acest univers digital.

Misty cea creată de Mădălina Mușat, singurul personaj cu certitudine „real”, dar cu vocația misticii mistificării, e trecut cu inteligență de actriță prin mai toate stările posibile ale adolescentei aflate în căutarea propriei identități, pentru care utilizează toate strategiile ce-i dau prin cap, de la demonstrarea propriilor talente până la mistificare și chiar substanțială vulnerabilizare. Pentru Fans e „Misty din Pokemon. Panic at the disco, Linkin Park, shuzi imenși cu șireturi groase în culori neon, conceptul de skater girl care n-a pus în viețișoara ei mâna pe un skate. Telenovela Rebelde. Tokio Hotel. Breton oblic. (…) Îmbrăcată într-un costum tradițional de Flamenco, cu o floare roșie în păr, Misty dansează pe ritmuri de reggaeton și recunoaște că identitatea ei duală era o vulnerabilitate pe care nu era pregătită să o afișeze lumii. Însă odată cu moartea tatălui ei, într-un final, reușește.” Firește, un tată spaniol, inventat și el pentru uzul fanilor, „multipremiat dansator de flamenco, ex-toreador și ocazional sculptor de castaniete artizanale”.

Ar mai fi un personaj, cumulul de glasuri anonime ale internetului, de un haz nebun, ajungând până la noninteligibilitate, polemic în tentativa de schimbare prin râs a moravurilor, cum se tot încearcă de câteva mii de ani: „- Ce vrea să fie? Artă? Lol? – E meme – Nu e memă, e poezie – Ce poezie? E content – E doar dans – Flori lângă gunoi vai de mine metafora secolului (…) e imposibil să fii atât de hot atât de smart și atât de funny în același timp, e ilegal, poliția!!”. Și așa mai departe. Și dacă tot e spațiul de joc oglindă, atunci am descoperi și ceva chipuri ale personajului anonim în spectatorii care, până la urmă, nu tot followers sunt? Și încă pe viu. Trăind timpul spectacolului ca pe unul al unei lumi ficționate/generate persuasiv de actori. Altfel, ce rost ar avea?…

Textul extrem de dens al lui Doru Vatavului ar risca să devină insuportabil, la rigoare plictisitor, dacă autorul nu l-ar dota cu un umor când insidios, când fulminant, ceea ce regizoarea simte foarte bine, nelăsând niciun moment pateticul ori cine știe ce emfază cu pretenții educative să câștige în fața ludicului, umorului, naturaleței ingenioase. Fiindcă, în ultimă instanță, cum o spune Fans, „Viitorul e despre altceva! Despre sensibilitate. Despre fericire. Despre dragoste. Despre minunea care e viața de zi cu zi.” Acum câteva decenii, Traian T. Coșovei ar fi zis: „Pentru inima și sufletele înnodate/vă oferim o nouă sensibilitate”. De data aceasta mizând pe extraordinara anulare a distanțelor grație internetului, infosferei altfel formulând, nu degeaba prima replică este a „Misterioasei voci feminine” („Azi aici, mâine departe. Azi aici, mâine departe”), replică reluată și dezvoltată epic de Traian: „Mă legănam și-mi imaginam că sunt… în trenul de noapte. Trenul mergea înainte… azi eram aici… mâine, departe.” Până la urmă, „aici” și „departe” ajung să se suprapună în lumea virtuală, unde totul e posibil atât cât ești conectat, cât te transferi într-un soi de gaură de vierme, într-o stare secundă.

Expresivitatea fizică a actorilor, coregrafia Anastasiei Preotu sunt în egală măsură teribil de sensibile și de persuasive. Împletirea dintre partitura lexicală și cea gestuală, dinamică, este extrem de bine dozată. Odată ce intervine și muzica lui Adrian Piciorea se ajunge la momente de fascinație, ca acela al Fantei de struguri roșii, Fanta Madness, vecin cu climaxul, în vibrația ariei „Florii de sakura”. Misty împarte dozele de băutură răcoritoare în public căci „dragoste e destulă pentru toți”. Chiar dacă RBW6669 întrerupe transa: „Nu-i nici moarte, nu-i nici boală, e dragoste. Și e nasoală (altfel nu se poate)”. Dovada? Suspendarea schimbului de mailuri cu Traian, a vieții în „paradisul inventat”, provoacă dezumflarea castelului, coroanei, iubitului gonflabil. Iepurașul Misty (cel provocat pesemne de complexul Electrei) nu-și mai găsește identitatea. Concluzia vrăjitoarei subit devenită ursitoare pentru acest „Mowgli electronic” care e Misty: „Io-ți doresc să ai noroc, să-ți găsești altul în loc, gând la gând să îți șoptească, în suflet să te giugiulească, în sfârșit, să te-nțeleagă, fără el să nu fi-ntreagă, tristețea să-ți fie în veci pururi spartă și nici dracu dacă-și bagă coada să nu poa să vă despartă… dar către comoara asta nu s-a inventat o hartă”.

În labirintul internetului, a cărui viteză l-ar fi uluit pe Tezeu și în care Minotaurul e lipsa comunicării și întreruperea seriei de lumi inventate, Misty are „o revelație oarecum nasoală: Realitatea nu este reală. E o altă iluzie, modelată din noroi, n-o vreau, vrăjitoareo, ia-o înapoi. O am pe a mea, n-ai cum să înțelegi lumina, căldura, și nu-mi spui tu mie că n-o să văd niciodată Sakura”. Și-apoi „Ce-i așa de rău să inventezi o poveste?” Mda, la acest început de mileniu în care destule par a o fi luat razna spre planeta grozăviilor, transferul cu tot cu lume, arme și bagaje (ba nu, fără arme!) în livada cireșilor japonezi merită încercat. Fiindcă uite că în spațiul de joc de la Teatrul Andrei Mureșanu palatul alb al Mihaelei/Misty se umflă la loc.