
Un bolnav într-un pat de spital. Măști. Tuburi de oxigen. Perfuzii, injecții. Măști. Medici și asistente care roiesc în jurul lui. Imaginea în mic a pandemiei Covid-19. Așa se deschide spectacolul lui Declan Donnellan, invitat ca printr-o minune să monteze un spectacol în România, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, într-o perioadă în care teatrul și-a găsit cu greu resursele de supraviețuire. „Oedip rege”. Într-adevăr, ultimii ani din existența noastră par a te trimite cu gândul la un cerc care se închide. Din Teba antică, bântuită de o molimă cumplită, răzbat peste secole ecouri până la pandemia care ne-a schimbat tuturor viețile. Undeva, în adâncul istoriei noastre, se ascunde un secret…
Acestea sunt premisele pe care le deschide montarea „Oedip rege” de la Craiova, propunând o formulă la modă, spectacolul itinerant, care, în acest caz, te poartă prin diverse spații din teatru, deschide perspective interesante asupra unor locuri diverse din interiorul clădirii, iar spectatorii, toți în picioare, urmărind povestea și participând pasiv-activ la ea, devin un fel de cor antic, convertit într-unul contemporan, oameni care privesc și așteaptă un deznodământ. Prima scenă, însă, cea cu patul de spital, nu-și va regăsi, totuși, un corespondent în spectacol, e doar o copertă, pe care celebrul regizor venit din Anglia preferă s-o lase deschisă și să se îndrepte spre textul lui Sofocle.
Îmbrăcat în costum elegant, negru, ca un politician tânăr și puțin demagog, Oedip interpretat de Claudiu Mihail rupe rândurile spectatorilor, gesticulând intens, încercând să convingă, să înțeleagă, amenințând, căutând vinovați pentru tragedia abătută asupra cetății lui. În mijlocul oamenilor, în permanență, Oedip al lui Donnellan are mult din persuasiunea liderilor lumii noastre, dar păstrează prea puțin din misterul regelui tragediei antice, care, în felul ei, a schimbat perspectiva prin care vedem lumea. Donnellan golește de mister povestea – i-l redă, poate, un strop, prin scena de final – dar, în esență principalul lui obiectiv pare a fi să găsească acele linii prin care să facă textul să se încadreze în limitele și limitările secolului 21. Și tot timpul cât durează spectacolul nu poți să scapi de gândul că asta arată ce mică, ce îngustă, ce „orizontală” și total lipsită de dimensiune verticală a devenit lumea noastră.
Spectatorii stau în picioare, pe scenă, cu toată Sala Mare în față, goală, superb luminată și excelent pusă în valoare – de fapt, acesta e cel mai mare plus al montării de la Craiova, o inteligentă folosire a spațiilor și a luminilor, în fond singura portiță de acces spre o formă de mister în lipsa căruia „Oedip rege” și-ar pierde cu totul sensul. Așadar, cu Sala Mare în față, cu lumini care creează un fel de cer straniu, pierdut în univers, publicul ascultă povestea. Actorii ies din rândul spectatorilor, rândurile se fac și se refac, există o interesantă dinamică a grupului, Oedip explică, apoi vine Creon (Vlad Udrescu), apoi apare Iocasta (Ramona Drăgulescu), în rochie roșie și pantofi cu toc, Oedip încearcă să afle, povestea curge, apare pe scenă și-și ridică toiagul rostind adevăruri pe jumătate un Tiresias feminin interpretat de Tamara Popescu, o prezență stranie, un amestec de feminitate și masculinitate care, desigur, își propune în esență să fie un fel de explicație peste secole la revoluția sexuală pe care o trăim azi.
Povestea curge mai departe, Oedip începe să întrezărească adevărul, apoi Donnellan introduce câteva scene ca niște ferestre decupate în timp și spațiu, în care lumina e alta, un fel de ocru care iradiază amintirea, nostalgia, în care întrezărim familia unde a crescut. Un dans cu mama, un strigăt de fericire la căpătâiul tatălui mort, ca o victorie teribilă, pentru că speră că odată cu moartea lui dispare amenințarea oracolului care-i prezisese la naștere că-și va ucide tatăl și se va căsători cu mama lui.
Și apoi, din nou, ca un vuiet prelung, amenințarea se întoarce, prin glasul păstorilor, și Iocasta, prăbușită la podea, începe să înțeleagă și vrea să păstreze adevărul și suferința doar pentru ea. Dar… e prea târziu. Ancheta condusă de fiul și soțul ei Oedip se apropie de final și adevărul începe să devină limpede, aducând cu el disperarea, orbirea, sângele, moartea…
Însă până la aceste ultime scene, în care Oedip, înțelegând, se lasă gol pe scenă, expunând-se astfel în fața tuturor, își scoate apoi ochii și lasă sângele să-i curgă pe tot corpul, o ia în brațe pe Iocasta și dansează împreună – iar asta rămâne cu siguranță cea mai puternică imagine din întreaga montare, pentru că are poezie – până la aceste ultime scene, așadar, povestea trăiește în mare parte doar prin forța ei. Și nu o dată simți că interpretarea actorilor rămâne mai degrabă vagă, insuficient asumată, sau asumată doar în planul de suprafață, că această permanentă oscilare între misterul tragic, mai degrabă eludat, și drama cu care e obișnuit omul secolului 21, care nu mai știe drumul spre tragedie, rămâne exterioară poveștii. Și, pe alocuri, chiar traducerea lasă senzația unei nesincronizări, pentru că nici ea nu-și asumă până la capăt scheletul contemporan în care regizorul înghesuie povestea, oscilând între structuri arhaice nu întotdeauna potrivite cu momentul și construcția personajului și altele moderne.
Una peste alta, într-un fel sau altul, montarea lui Declan Donnellan surprinde felul subtil cum lumea noastră a ales psihologia în detrimentul filosofiei… și felul cum tragicul a eșuat în dramă și melodramă.
Însă imaginile din final, cu un Oedip orbecăind, cu sângele șiroind, orbecăind în lumină, în spatele unor geamuri scăldate ironic în soare și natură verde și apoi întâlnirea cu fetițele (care sunt și surorile lui…) într-o sală mare, goală, imposibil de umplut, în care respiră neputința ca un strigăt de disperare, restabilesc un fel de echilibru…
Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova
„Oedip rege” de Sofocle
Traducerea: Theodor Georgescu și Constantin Georgescu
Regia: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistență de regie: Laurențiu Tudor
Asistența de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ștefănescu
Muzica: Cári Tibor
Cu: Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Vlad Udrescu, Tamara Popescu, Alex Calangiu, Nicolae Vicol, Iulia Colan, Angel Rababoc, Raluca Păun, Eugen Titu, Corina Druc
Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru Din spectacol fac parte copiii Ioana Vicol și Romana Vicol
Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau
Spectacol itinerant în incinta teatrului / locuri exclusiv în picioare
Foto: Cristian Floriganță
Lasă un răspuns