
Vine un timp în care începem să ne gândim la moarte. Încercăm să definim relația noastră cu moartea prin raportare la relația noastră cu viața. Un proces îndelungat, care nu începe mai niciodată în copilărie și pe care nu îl înțelegem până la maturitate. Sau poate nici măcar atunci. Indiferent de sex, personalitate, experiență și credințe, Marele Necunoscut ne face pe toți egali. Cu frica de moarte în gând, cu mii de întrebări fără răspuns, ajungem la aceeași concluzie: unele lucruri nu ni se vor revela nicicând, iar noi pierdem vremea încercând să le deslușim. În tot acest timp, viața se întâmplă în miliarde de „Universuri paralele” – un mic secret pe care ni-l spune spectacolul montat de Radu Iacoban la Teatrul de Stat Constanța.
În timp ce în jurul nostru trenează infinite crize – dincolo de graniță continuă un război absurd, inflația atinge praguri istorice, oamenii de pe alte continente sunt încă blocați în case din cauza pandemiei – teatrul continuă să fie un refugiu emoțional. Ba mai mult, unele teatre reușesc să crească din punct de vedere repertorial, al valorii echipei și al unui management mai performant. Pentru Teatrul de Stat Constanța este o perioadă consistentă de evoluție și de transformare.
Odată cu premiera „Universuri paralele” de David Lindsay-Abaire, regizată de Radu Iacoban, a avut loc și inaugurarea noii Săli Studio. Amenajată integral de angajații instituției într-o clădire închiriată, sala de tip black box permite crearea unor spectacole intime, în care publicul întâlnește îndeaproape vibrația actorilor și este aproape imersivă în povestea spectacolului. Un nou gen de experiență pentru spectatorii constănțeni. Soluția este una provizorie, pe durata lucrărilor de reabilitare, urmând ca și acest spațiu să intre în renovare pentru a fi transformat într-o sală de spectacol adecvată. Cu eforturi colective și rezolvări creative, Teatrul de Stat Constanța își desfășoară activitatea în continuare, pregătindu-și, totodată, reîntoarcerea în matcă. Un dublu-câștig pentru echipă și pentru spectatori, datorat managerului Erwin Șimșensohn.
Spectacolul „Universuri paralele” este o alegere inspirată pentru această inaugurare, iar Radu Iacoban o prezență necesară în repertoriul teatrului constănțean. Un regizor care nu obosește niciodată căutând noi sensuri prin creațiile sale, care pătrunde până în vintrele unui text până la substanță. Un regizor al cărui limbaj este pe cât de versatil, pe atât de poetic și de intelectual. Radu Iacoban are o intuiție cultivată de „a reciti” piesele (atunci când nu le scrie), într-o manieră simplă și eficientă. Cu dozajul potrivit, teatralitatea spectacolelor lui îmbină familiaritatea cotidianului cu fascinația imaginarului, parcurgând pași în direcția unui realism magic.
Premiată în 2007 cu Premiul Pulitzer, piesa lui David Lindsay-Abaire și-a găsit atât forma cinematografică în ecranizarea cu Nicole Kidman în rolul principal, cât și forma teatrală, ambele funcționând la fel de bine, oferind o poveste cu un impact puternic și partituri complexe actorilor.
„Universuri paralele” este o autopsie a durerii îndoită cu shoturi de umor… pentru a face față mai bine tragediei. Spectacolul începe dintr-un punct critic în viața unor tineri părinți: fiul lor, Danny, moare într-un accident. Pare simplu să îți proiectezi situația, să ai impresia că empatizezi, că înțelegi. Te înspăimânți la simplul gând că ți s-ar putea întâmpla ție sau cuiva drag. Un dezechilibru. O încercare, o simplă întâmplare pe care nu ai cum să o înțelegi din umila ta condiție de om. Dar suntem feriți, noi, toți cei din sală. Li se întâmplă lor, pe scenă.
Cuplul Becca (Mihaela Velicu) – Howie (Lucian Iftime) își continuă viața. Banal, deloc ieșit din comun. Ca orice alt cuplu. Dar cu o neliniște pe care nu și-o împărtășesc unul altuia. Alături de ei, coexistă o absență profund impregnată în pereții casei în care locuiesc, în lucruri, în mirosuri și în amintiri. Intriga se construiește fără complicații, firesc, ușor anticipat și, totuși, suficient de tactic astfel încât să se creeze bulgărele de emoție. Știm deja despre ce nu se vorbește.
Mihaela Velicu este fragilă și viscerală în același timp. O mamă tânără care nu a avut timp să se bucure de fiul ei. O mamă aproape copil, care dă piept cu maturitatea abia acum. Cu o interpretare lucidă, rece, Mihaela Velicu are unele treceri bruște de la o secvență la alta, dar care își găsesc justificare chiar în instabilitatea personajului. O alegere inspirată, care îi permite diverse reacții, izbucniri, sensibilități. Cum altfel, cu tot bagajul de experiențe, lecturi și exerciții, să născocești în tine o femeie căreia tocmai i-a murit copilul?
În aceeași notă realistă, Lucian Iftime este figura paternă care duce în spate familia. Mai așezat, mai cerebral, mai resemnat. El face primul pas în a accepta faptul că durerea nu dispare niciodată și că viața trebuie să meargă mai departe. Lucian Iftime știe cum să își exploateze resorturile interioare, cum să fie răbdător și cum să răbufnească pe scenă. Actorul are un parcurs liniar, cu un punct culminant în care își devoalează vulnerabilitatea. Vina îi bântuie pe amândoi. Dar nu știu cum să vorbească despre asta. Sau poate doar trebuie să lase timpul să treacă.
Punctul de echilibru al Beccăi – și al spectacolului -, este Izzy (Cătălina Mihai, pe rol cu Ecaterina Lupu). Sora ei mai mică și însărcinată: iresponsabilă, tranșantă și asumată. Cătălina Mihai își conduce rolul cu o energie care îi încarcă pe toți ceilalți. Cu o prezență de spirit extrem de ageră, ea încasează nu doar replici, ci și priviri sau tăceri. Actrița transformă rolul secundar al surorii într-un rol principal, dându-i nuanțe și sens, aproape înghiontindu-i pe cei doi soți să recunoască adevărul, să plângă zdravăn și să meargă mai departe.
Cu fiecare apariție în scenă, Nat (Lana Moscaliuc), conturează portretul imperfect al unei mame. Uneori bea cu un pahar prea mult, alteori vorbește prea mult și prea tare sau le strică aniversările. Dar adevărată scenă de forță a Lanei Moscaliuc este dialogul cu fiica ei, în timp ce strâng lucrurile lui Danny. După ce spectacolul s-a așezat în fiecare dintre actrițe, dialogul lor se construiește calm, din tensiune și lacrimi reale.
Jason Willette (Theodor Șoptelea, pe rol cu Cătălin Bucur) este un personaj cheie în „Universuri paralele”. Lui îi aparține jocul de cuvinte care dă titlul spectacolului. Theodor Șoptelea abordează fără prea mare dificultate rolul lui Jason, dar cu conștiința grea a săvârșirii unei fapte rele (din culpă sau nu). Între curajul adolescentin al mărturisirii vinei, înfruntarea furiei părinților și găsirea unei salvări născocite, actorul uzează de puțin prea multă timiditate. Poate că experiența scenei îi va da în timp mai multă fermitate asupra personajului. Cu toate astea, întâlnirea în scena-confesiune dintre Theodor Șoptelea și Mihaela Velicu are o poezie aparte. Aici, timiditatea lui se contopește în fascinația visării. El o invită pe mama îndurerată să pășească imaginar într-o lume în care poate accepta pierderea suferită. Un univers paralel în care speranța reapare.
„Universuri paralele” de David Lindsay-Abaire de la Teatrul de Stat Constanța poartă cu mândrie semnătura regizorului Radu Iacoban. Într-un decor simplificat, aproape conceptual, realizat de Tudor Prodan, spectacolul are o energie proprie, amplificată de muzica Aidei Šošić și de lighting design-ul lui Alexandru Bibere. O echipă de creație pe care o întâlnim des în această configurație, care funcționează închegat și livrează concepte recognoscibile. Chiar dacă poate părea un exercițiu terapeutic despre „cum gestionăm durerea”, spectacolul este, de fapt, despre forța de a căuta alternative și de a găsi inspirație în ceilalți. Un spectacol care te lasă suspendat în mod magic în universuri paralele și teatrale.
Teatrul de Stat Constanța
„Universuri paralele” de David Lindsay-Abaire
Traducere: Adina Oniciuc
Regia artistică: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Lighting design: Alexandru Bibere
Distribuție:
BECCA – Mihaela Velicu
IZZY – Cătălina Mihai, Ecaterina Lupu
HOWIE – Lucian Iftime
NAT – Lana Moscaliuc
JASON WILLETTE – Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur
Lasă un răspuns