Dorință. Disperare. Neputință. Suferință. Dor. Bipolaritate. Sfâșiere. Infinit. Vis. Aripi. Aripi frânte. Zbucium. Chin. Angoasă. Pasiune. Dorința de a fugi. Infinita dorință de a fi în altă parte. Cam așa arată gustul cu care rămâi după ce vezi „Femeia mării”, în regia regizorului ucrainean Andriy Zholdak, de la Teatrul Național din Craiova. După câțiva ani de la controversatul „Rosmersholm”, pus în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj, Zholdak se întoarce în România și la Ibsen… Și nu pot să nu remarc efortul pe care l-a făcut direcția Teatrului din Craiova în acest an, în care a reușit să-i aducă să monteze două texte importante pe doi regizori bine cotați la nivel internațional: Declan Donnellan, care a montat „Oedip rege” și Andriy Zholdak, care a pus în scenă această stranie „Femeia mării”, o versiune deloc comodă, deloc canonică. O versiune care forțează limitele textului, o versiune în care arderea sau, mai bine zis, „nebunia” superbă a regizorului se întâlnește așa cum rar se întâmplă pe scenă, cu „nebunia” actriței Costinela Ungureanu, care e Ellida lui, și împreună fac ca sensurile textului lui Ibsen să explodeze, să se transforme în haos și apoi să se întoarcă și să recompună un univers în care nevoia de „altceva”, de „altfel”, de ceva de „dincolo de…” vibrează aproape mistic.
„Femeia mării” a lui Andriy Zholdak este o stare. O păstrezi cu tine zile și săptămâni. Are forța poeziei și a fascinației nebuniei deopotrivă. „Femeia mării” a lui Andriy Zholdak e o lume bolnavă, o lume a sufletului bolnav, bolnav de dorință și de neputință, bolnav de condamnarea la banal pe care o trăim cu toții, bolnav de nevoia de zbor; e o privire în haosul chinuitor din sufletul unei femei din secolul 21, cu toate traumele și angoasele ei. E un poem închinat feminității. E o călătorie în abisul feminității chinuite, bolnave, prizoniere, care l-ar fascina și ar fi o provocare pentru orice psihiatru care s-ar avânta în tenebrele ei seducătoare.
Zholdak pulverizează granițele textului lui Ibsen. Și întreaga lui poveste o re-citește din perspectiva Ellidei. Ea e universul. Și tot ceea ce vedem pe scenă se petrece în mintea ei. Perspectiva este fascinantă: surprinde felul cum mintea acestei femei încadrabile cu ușurință azi – când se vorbește tot mai mult de afecțiuni ale psihicului – la tulburarea bipolară fabrică imagini și sensuri și umbre stranii asupra gesturilor celor din jur și încarnează imagini este fascinant…
În decorul spectaculos, construit pe scena sălii mari a Teatrului „Marin Sorescu” din Craiova, care rezumă mai multe spații, dar care are meritul de a materializa în primul rând spații mentale, spații interioare, Ellida își trăiește sfâșierea. O piscină goală ca o coajă uscată și în care la un moment dat va începe să curgă apa, o piscină ca o închisoare, ca o ironie amară… femeia mării, femeia căreia îi curge oceanul prin vene, femeia pe care Ibsen a creat-o ca să creadă că oamenii nu sunt făcuți ca să trăiască pe uscat, e închisă într-o piscină goală și gri… Un pat așezat în mijlocul neantului din piscina goală, în care se va materializa crud și puțin vulgar fosta soție a doctorului Wangel (interpretată de Petronela Zurba), cea care domină casa, ca un fel de spirit răutăcios, ce-i amintește permanent că nu-i locul ei acolo. Iar alături… casa. Dormitorul ei. Cu tot absurdul pe care psihicul ei reușește să-l fabrice. O cameră stranie, care se modifică, în care ea nu-și găsește niciodată locul, un spațiu a cărui geometrie e foarte variabilă… Un absurd potențat inteligent de Raluca Păun, în rolul servitoarei, care intră și iese, intră și iese… și cu un zâmbet și o privire, rezumă, ca un contrapunct ironic, toată „nebunia” de neînțeles pentru ceilalți, a unei femei care trăiește la o altă înălțime.
În fapt, Zholdak construiește acest spectacol pentru Costinela Ungureanu, care e vis, și zbor, și tăcere, și forță, și magie. E materializarea visului unui regizor care visează un vis puțin absurd și puțin nebun. Și ea i-l încarnează. Simplu. Fără efort. Ca și cum ar zbura peste lucruri. Ca și cum ar fi gândul lui.
Celelalte personaje, ceilalți actori sunt acolo doar ca să construiască acest univers al ei, populează un spațiu, gravitează în jurul ei, sunt mai degrabă non-prezențe care servesc la conturarea unei lumi în care aleargă singură. Chiar și Doctorul Wangel, interpretat de Nicolae Vicol, e – în funcție de moment și de injecția pe care i-o administrează – călăul visurilor ei sau o non-prezență chinuitoare. Performanța Costinelei Ungureanu pe scenă în acest spectacol rămâne imposibil de povestit. Adevărul cu care ea trăiește fiecare moment din acest traseu nebun e la asemenea cote, încât ai senzația în fiecare clipă că s-ar putea desprinde de pământ și ar putea să plutească.
Ceea ce surprinde Andriy Zholdak în acest spectacol lung și chinuitor e felul cum femeia secolului 21 și-a închis în ea zborul, și-a frânt singură aripile și faptul că trăiește doar în plan orizontal o transformă într-o ființă „bolnavă”. Iar Ellida lui e femeia care caută în absolut iubirea ideală, încarnată în Străinul pe care l-a trădat când a intrat în casa Doctorului Wangel. Cumva, într-un plan mai profund, montarea lui Zholdak vorbește despre sensul rătăcit al vieții. Despre faptul că s-a lăsat „cumpărată” de confortul pe care căsnicia cu el i-o oferea și și-a trădat esența. Iar esența s-a răzbunat. A dat în clocot și acolo, în adâncul ființei ei, unde acum nu mai e decât piscina goală și urâtă, e imposibil de trăit. Și din această imposibilitate de a pune în echilibru cele două planuri se naște dezechilibrul ei psihic… sau, depinde din ce unghi privești, superba ei nevoie de libertate absolută.
Spectacolul lui Andriy Zholdak e un poem. Un poem care surprinde stranietatea și granițele fragile ale luptei dintre sens și non-sens. Las aici cuvintele lui, pentru că, în fond sunt doar continuarea unui spectacol care trebuie mai degrabă trăit și luat cu tine decât analizat: „Psihicul și mentalitatea Ellidei mele: zdrobite. Așa cum cineva ar lua aceste pagini cu scrierile lui Ibsen și natura armonioasă semănată de acesta în ele și le-ar trece printr-o mașină de tăiat hârtie – lumea armonioasă, puritatea și claritatea ei sunt reținute și ascunse acestei Ellide contemporane. Așa cum se întâmplă când o oglindă mare cade, rama poate să rămână întreagă, dar cioburile se împrăștie. Ellida recuperează bucăți din ea însăși, dar unele dintre ele nu se mai potrivesc. Încearcă să compună un autoportret, să se vadă pe ea însăși, dar bucățile de sticlă aranjate împreună îi deformează fața, îi schimbă ochii, nasul, sprâncenele, conturul. Nu mai există o reprezentare realistă. Autoportretul ei, pentru mine, personal, reflectă arta contemporană, muzica simfonică contemporană, compozitori contemporani.”
Ellida lui încarnează frumusețea mistică a nefericirii…
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
„Femeia mării” de Henrik Ibsen
Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak
Co-regie: Kathya Zholdak
Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță
Consilier artistic: George Banu
Versiune scenică: Ioana Mălău
Decor & video: Danilo Zholdak
Costume: Yan Zholdak
Muzică: Valentyn Silvestrov
Distribuția:
Ellida Wangel – Costinela Ungureanu
Doctorul Wangel – Nicolae Vicol
Inspectorul – Angel Rababoc
Servitoarea – Raluca Păun
Prima soție a Doctorului Wangel – Petronela Zurba
Lyngstrand – Cătălin-Mihai Miculeasa
Ballested – Cătălin Vieru
Bolette – Irina Danciu
Hilde – Roxana Mutu
Translator: Corina Druc
Manager de proiect: Haricleea Nicolau
Foto credit: Cristian Floriganță
Lasă un răspuns