În această toamnă, prin grija selecționerului Maria Zărnescu, publicul gălățean a putut fi martorul unei varietăți de chipuri și feluri (cum la începutul anilor 1990 regizorul Adrian Lupu, pe atunci directorul teatrului de la Dunăre, intitulase festivalul – nu ar fi rău dacă evenimentul și-ar recăpăta acea titulatură) extrem de interesante gravitând în jurul râsului (care dă de la o vreme, pe scândură, să se preschimbe-n rânjet). Chipuri, așadar, ale tratamentului prin toate cele care circulă între comic și ironic, în tentativa de a schimba moravuri, cum e definit de vreo trei veacuri și jumătate încoace și cum se face de câteva milenii.
În joc au intrat douăsprezece teatre acoperind o bună parte din geografia teatrală națională. Gazdele au fost primele care au dat tonul cu două spectacole, unul al Teatrului Fani Tardini, celălalt al unei proaspete companii particulare, Teatru pe Țeavă. Aceștia din urmă au apelat la Alexandru Dabija în vederea unui exercițiu caragialesc de aproape un ceas și de un haz nebun. Scenariul propus de regizor este impecabil, îmbinând lectura minuțioasă a operei lui Caragiale, nu doar dramaturgice, cu întâmplări locale transferate în legendarul urban, începând cu un primar care a păstorit vreo zece luni Galațiul, care a murit la două zile după venirea din 1942 a lui Moș Nicolae și care a fost primul pentru care s-au tras clopotele comandate chiar de el la Cimitirul Eternitatea. Umor negru care-l aduce astfel în familia lui Nenea Anghelache pe Ghiță Vasiliu, primarul cu pricina, în a cărui casă are loc spectacolul, născut în 1892, anul în care, zice-se, Caragiale și-ar fi exprimat pentru întâia oară intenția exilului. De aici, povestea decurge firesc și se spune în sincope eclatante, când parcă înecându-se, când ieșind iarăși la suprafață ca prin minune din marea de bere și țuici naționale, de Vlad Ajder, Răzvan Clopoțel, Ștefan Forir și Ionuț Moldovan. Sarcasmul, ca la Nenea Iancu, vezi bine, nu iartă nici inițiativa privată, nici statul, nici profesiile liberale, nici amploaiații, nici „problema suptului” care provoacă nostalgia biberonului până la adânci bătrâneți danubiene, nici străinii plini de „revolvere, cuțite și mai multe scrisori iscălite de Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff și de Cicu Penciu” și așa mai departe, totul „adus din condei” pentru a se dovedi cea mai fidelă oglindă a unei contemporaneități cât veacul. Între Nae, Lache, Mache și Stasache, sub imperiul știrilor de senzație, cu cât mai fake-news cu atât mai persuasive, în vreme de criză, că doar nu degeaba „se duce dracului rapița”, un soi de status quo final din care se vede că absurdul nu e altceva decât cea mai realistă față a realității: „Tiranie ca-n Rusia trebuie, că nu se mai poate!/ Votăm Ghiță Vasiliu! Ce dacă e mort?/ Să vină berea!”
Foto: Marius Șumlea
De pe scena de la Fani Tardini îi răspunde spectacolul „monografic” conceput, text și regie, de Leta Popescu, gălățeancă de altfel și deci cunoscătoare de la fața locului, prin urmare îndrituită să „scoată praful din cortină” cu bătătorul de covoare, cum sugerează încă de la început un personaj. Pentru a izbuti, regizoarea își alege o familie, inevitabil de foști lucrători la Combinatul din vremea când se numea Siderurgic, pe care o urmărește trecând prin anii 1990 și apoi prin primele două decenii ale noului mileniu. Evident, textul face cu ochiul gălățenilor, a căror reacție e firească în context, dar cheia comică și strategică a narațiunii justifică spectacolul indiferent de geografie. Decorul propus de Bogdan Spătaru pornește de la filosofia, ca să zic așa, sculpturii „Omagiu lui Brâncuși”, realizată de germanul Ewerdt Hilgemann prin 1991 și „uitată” până de curând prin buruienișul falezei dunărene: trei paralelipipede de proporții, din tablă zdravăn ruginită și cu formele boțite – în definitiv o imagine a destinului orașului pe care, e de nădăjduit, abia a treia generație a familiei, cea pe care nu mai apucăm să o vedem, îl va schimba, nu degeaba strigă toți, spre final, „Trăiască Rebeca!” (numele proaspăt botezatei nepoate). Nesfârșitul Coloanei lui Brâncuși s-a redus și a schimbat verticala pe orizontală, întinzând orizontul până la pereții blocului sau poate până la bătătorul de covoare de lângă acesta. Povestea ne-o spune, cu exemplificări, reprezentanta celei de-a doua generații și probabil singurul personaj care ține, și o și face, să arunce limita orizontului măcar până la marginile lumii: Ema (Cristina Uja-Neagu). „Ema-ce-nume-urât”, cum i se va zice din nu știu ce neînțelegere dintre părinți și nași. Leta Popescu propune un soi de suprapunere cuantică de special efect, pentru aproape fiecare personaj (excepție face Polițistul Nicu – Ciprian Brașoveanu, imuabil pesemne și inexorabil ca fiscul și moartea), triplându-l conform celor trei decenii parcurse. Pentru Ema, în mod excepțional, actrița-narator deja amintită se adaugă celor trei reprezentante: Oana Mogoș (Ema copil), Petronela Buda (Ema adolescent), Elena Ghinea (Ema studentă și mai apoi investitor fantezist). Jocul e valabil și pentru cuplul parental: Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu – Mama; Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Vlad Vasiliu – Tata; și pentru Anton, Fratele Emei-ce-nume-urât, prin Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu și Vlad Ajder. Toți aceștia realizează în primul rând performanța individualizării, reușind să contracareze riscul suprapunerii de imagine, căci fiecare deceniu trebuie să facă fiecare personaj credibil în noua sa piele temporală, definind nu doar o persoană, ci o întreagă tipologie. Fără a pierde nici hazul, nici sensul, nici încărcătura simbolică. Iar regizoarea conduce ingenios această simfonie reactivă și de mentalitate a orchestrei actorilor/personajelor în variatele lor posturi de vârstă și epocă. La rândul lor, Didi (Oana Preda) și Mimi (Mihaela Lecca-Gorea/Adina Ariton), prietenele Mamei, alcătuiesc împreună cu aceasta un triumvirat de Gaițe de cartier (nu Țiglina 1, că acolo stau „oamenii bogați”), personaj colectiv care nici el nu pare a fi amprentat de vreme. Constanta tuturor e un soi de apetență pentru ludic, într-o formă sau alta, sub semnul unui păgubos tandru și surâzător.
De altfel, festivalul gălățean a însemnat chiar un justificat Focus Leta Popescu, regizoarea chiar teoretizând un anume „teatru popular” și rezonând inteligent cu statutul comediei, fie asumându-și inclusiv scenariul, ca în cazul de mai sus ori al Incorectului de la Reactorul clujean, fie umăr la umăr cu dramaturgia de ultimă oră, ca în cazul spectacolului Oameni pe care nu-i mai iubești, după textul lui Elise Wilk, o explozie de violet-lavandă spațiată de Bogdan Spătaru, ale cărui costume, pe de altă parte, circulă între o-mie-și-una de nopți, în care se tot încurcă natural cuplurile oficiale, și bulevardul muzical pe care actorii arădeni se mișcă zglobiu și grație coregrafiei Maurei Cosma.
De altfel, încurcăturile amoroase se dovedesc sarea și piperul și în spectacole precum Toxic, montat la Ploiești în regia lui Florin Piersic Jr., ori California Suite de la Metropolis, în viziunea lui Andrei Huțuleac. În ambele, știința gradării tensiunii (comice, desigur) este egalată doar de ingeniozitatea și energia actanților. Căsătoria, propusă de Andreea și Andrei Grosu la Teatrul de Comedie, sau A douăsprezecea noapte montată de Alexandru Mâzgăreanu la Nottara, alătură recursului la Caragiale operat de gălățeni, alte două nume ale dramaturgiei clasice, Gogol și Shakespeare. Încheierea a aparținut unui spectacol el însuși deja clasic pe scena bucureșteană, Artă, după Yasmina Reza, care de vreo 13 stagiuni, sub bagheta lui Cristi Juncu, rezistă pe scena Teatrului Bulandra grație teribililor Gheorghe Ifrim, Șerban Pavlu și Vlad Zamfirescu.
Foto Ionuț Jurca
Cumva părăsind norma așteptărilor, pentru a genera o alta, cred că au reușit spectacolele de la Oradea, Satu Mare și Sfântu Gheorghe. Genul acuzativ, montat la Teatrul Regia Maria de Mimi Brănescu, după un text propriu, este, cum să zic, un alt fel de a privi lucrurile decât cel al lui Florian Zeller, din care francezul și-ar găsi multe de învățat și poate și ceva dezvăț (Fiul montat la același teatru este un spectacol notabil fiindcă actorii sunt foarte buni, cum e și cazul Tatălui de la Bulandra, de pildă). Și aici Richard Balint (Ionel – un fel de Andrei Prozorov a cărui unică pasiune e albinăritul) dă o reală lecție de teatru aproape numai tăcând, iar izbucnirea personajului, invizibil șofer de troleibuz ieșean (după câte știu, capitala Moldovei nu mai are de ani buni un asemenea mijloc de transport, drept care personajul e fantoma unei mașinării fantomă) e cu atât mai grăitoare. Ioana Dragoș Gajdo (Cati, fosta fată din Lehliu Gară care a vrut „mai mult de-atât”) manevrează acum cu aplombul universitarei cu amant ales dintre foștii studenți (Pavel Sîrghi – Marius – e înduioșător și pe post de paratrăsnet și de bărbat episodic, în clipele în care-i sare muștarul) chiar și atunci când primește lovitura sub centură, reamintindu-i-se ratatul roman de tinerețe, Denisa Irina Vlad (Lena) e personajul picaresc al poveștii, fiica încercând să refacă istoria paralelă sugerată de la început de crizele de furie ale mamei (Gabriela Codrea) ajunse la un stadiu anume al demenței, apoi de jurnalul acesteia (evident mai persuasiv decât autoarea, căci transformând simpla fiică din însoțitoare în cercetătoare înverșunată, care în final își metamorfozează radical destinul). Tania (Adela Lazăr), ucigașa de albine, soția de mahala și pelerinaj pe la moaște a lui Ionel, și Anghel (Sorin Ionescu), partenerul pentru care finalul va fi stupefacția, întregesc o panoplie punctată de monologuri de forță precum cel al Mamei ori al lui Cati. Încheierea „drumului inițiatic” al Lenei e și al unei stări de fapt, al descoperirii că „Te iubesc” a început să semene „a anunț, nu a declarație de dragoste”, drept care „tot ce-a fost până acum a fost”, urmează „tot ce n-am făcut”.
Deși înțeleg dificultățile de ordin tehnic, în primul rând, m-aș bucura să văd cândva „Nunțile” Teatrului de Nord din Satu Mare prezentate în serie, în aceeași zi: Nunta mai întâi, cea în aer liber și vorbind despre un etern constituit de-a lungul vremii ca substanță a locului, spectacolul scris și montat de Victor Olăhuț, și evident imediat după Nunta în Oaș în viziunea lui Cristian Ban, amestec de chipuri ale eternității în imediatul satului moroșan adus la zi și plimbat prin Europa, dacă nu cumva invers, cu inevitabil efect comic, dar cu aromă de râsu΄-plânsu΄.
La Ronde, spectacolul lui Eugen Jebeleanu după scenariul lui Yann Verburgh, parafrazând undeva între music-hall și circ, pe scena policromă, cu paiete și sclipici a cabaretului, mai toată panoplia sexuală posibilă postural și actual, revizitându-l cel puțin intențional pe Schnitzler, este exact ceea ce numele îi spune: horă și procesiune, corpus heteroclit și inevitabil cu alura vortexului. Cu Oana Jipa narator-dirijor-instigator, actorii Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe intră fără complexe într-o poveste la care sigur e de revenit.
Cum de revenit e și la Galați, și festivalul și repertoriul Teatrului Fani Tardini fiind argumente necesare și suficiente.
Lasă un răspuns