Ediția recent încheiată a Festivalului Național de Teatru a stat sub semnul încercărilor… Cele mai multe dintre producțiile invitate în acest an în FNT au fost mai degrabă „încercări”. Multe neunitare, multe nerealizate artistic, multe oscilante din punct de vedere stilistic sau chiar stângace, multe prioritizând un mesaj ideologic, majoritatea încadrându-se perfect în ideea de „laborator al sensibilului” de la care au pornit cei trei curatori, Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari. De altfel, era firesc să se întâmple asta, pentru că ideea de laborator în principiu justifică orice prezență într-o manifestare, pentru că laboratorul prin excelență este un spațiu al încercărilor… Așadar, multe încercări la ediția cu numărul 33 a FNT.
„Am vrut în primul rând să arăt un tip de diversitate a unor discursuri artistice, estetice, dar și o anumită asumare din partea unor creatori, asumarea unor direcții, asumarea unei gândiri, o anumită raportare până la urmă la teme foarte stringente ale realității, la problematici, la tipuri de întrebări pe care ni le punem, un tip de relație hai să zicem foarte directă și foarte acută cu o realitate prezentă”, a explicat Mihaela Michailov într-un interviu despre ediția proaspăt încheiată a FNT.
După un slalom mai mult sau mai puțin subiectiv printre spectacolele invitate în cele 11 zile pe diverse scene din București, concluzia ar fi că teatrul românesc al acestui moment, cel puțin după oglinda pusă în față de FNT, se află mai degrabă în derivă. Orbecăie căutând un drum, încearcă un soi de sincronizare stângace cu eventuale tendințe din afară, iar în multe dintre situații (există, desigur, și excepții) așa-zisele teme sociale și de cercetare sunt doar niște mode insuficient asumate și care, cu toate bunele intenții, nu depășesc zona încercărilor uneori studențești. Și care, la adăpostul unor teme stringent corect-politice, ascund adesea multă mediocritate și mijloace artistice extrem de facile, atât din punct de vedere al artei actorului, cât și al propunerilor regizorale.
Desigur, este lăudabilă intenția celor trei curatori de a scoate în față aceste încercări, cele mai multe ale unei noi generații care-și caută drumul și sensul în teatru, care simte nevoia să dărâme statui, să nege tot ce a fost înainte și să vină cu ceva absolut nou și să stârnească revoluții. Da, probabil că în acest moment teatrul românesc ar avea nevoie de o revoluție, ar avea nevoie de un cutremur, ar avea nevoie de propuneri vii, puternice, de oameni care să stârnească valuri. De oameni care să ardă pentru o idee. Numai că, din păcate, tonul general nu are forța unei Revoluții… Iar impresia generală este aceea a unei bâjbâieli nu atât în căutarea unui sens, cât în ideea unei posibile sincronizări cu ceea ce „se cere” pe piață. Și multe la prima mână, plutind într-o superficialitate greu de disimulat la toate nivelurile artistice.
Că, din punct de vedere al realizării lor artistice, multe dintre spectacole n-ar fi trebuit să se afle într-o selecție națională, asta e o discuție amplă, în cadrul căreia s-ar putea vehicula multe argumente pro și contra. Important, într-un astfel de demers, este întotdeauna ce anume vrei să spui, să transmiți, să promovezi. Și pentru cine?!
Că, prin promovarea într-o manifestare de genul FNT, se consolidează în multe dintre situații statutul căldicel, acesta poate fi un pericol real și, pe termen lung, poate anula exact revoluțiile profunde, prioritizându-le pe cele de suprafață și hrănind exact superficialitatea și lipsa de substanță.
Că, în acest moment, ne aflăm într-o zonă destul de dubioasă pentru publicul larg, căruia i se oferă, pe de o parte, producții extrem de populare, unele șușe, altele practicând o rețetă facilă, cu mare priză la public, iar pe de altă parte, spectacole de nișă, insuficient realizate artistic și, pe deasupra cu un mesaj ideologic greu de digerat, este un adevăr ce nu poate fi ocolit. Iar din această combinație se ajunge practic la o infantilizare a publicului adult, care are de ales între aceste zone extreme: umor facil sau mesaj ideologic servit pe tavă. Încep să lipsească nuanțele.
N-am să vorbesc aici despre ignorarea totală a unui tip de creatori, la această ediție a FNT, care poate ar fi făcut legătura între aceste tipuri de public. Intenția curatorilor este evidentă și în mare parte chiar asumată. N-am să vorbesc nici despre lipsa de echilibru în ce privește reprezentarea diverselor zone de creație care se manifestă acum în teatrul românesc, așa căldicel cum e el acum, fără mari sclipiri și destul de tern. Și nici măcar despre acele spectacole a căror superficialitate promovată la nivel înalt, mi se pare deja o tendință periculoasă. Și nici despre spectacolul lui Tiago Rodrigues, care a deschis FNT, „Catarina și frumusețea de a ucide fasciști”, care a stârnit deja valuri de discuții pro și contra pe rețelele de socializare… La urma urmei, deși a venit cu un mesaj puternic ideologic, setând cumva linia FNT 33, a fost îndeajuns de provocator cât să stârnească reacții… unele sincere, altele sugerate, dar asta e o altă discuție.
O să aleg, în schimb, din selecția FNT cinci spectacole care, dincolo de orice încadrare ideologică etc., sunt valoroase în sine și vorbesc despre realitate și realități acute păstrând acele straturi de profunzime atât de sănătoase în acest moment.
„Acrobații – 7 zile din viața unor profesori de țară”, scenariu și regie David Schwartz. O poveste bine construită, cu un puternic mesaj social, dar care, dincolo de asta, merge în straturile profunde ale unei realități de lângă noi și (re)creează o lume, punând în discuție o problemă acută, educația, cu tot cu cerințele absurde ale momentului și cu ironii fine, dar directe și curajoase la adresa birocrației UE etc., și mergând mult dincolo de planul de suprafață; cu nuanțe, povești și, mai ales, o interpretare excelentă, cu o Katia Pascariu cameleonică și greu de uitat.
„E adevărat, e adevărat, e adevărat!”, de Breach Theatre, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. O poveste care vorbește despre o problemă acută a lumii noastre și extrem de la modă: abuzul asupra femeii. Însă mijloacele și realizarea artistică sunt cu totul remarcabile, de la construcția regizorală la interpretările celor trei actrițe, cu o Emilia Bebu extrem de nuanțată în rolul pictoriței Artemisia Gentileschi. Aproape un manifest împotriva abuzurilor la care femeia a fost supusă de-a lungul vremurilor, spectacolul e o țesătură fină și interesantă de situații și nuanțe, cu personaje puternice și care propune întrebări acute despre situația femeii azi și oricând.
„Seaside Stories”, texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija, regie, scenariu, univers sonor: Radu Afrim. Un spectacol care se leagă interesant de spațiul unde a fost creat, Teatrul de Stat din Constanța, un teatru care avea mare nevoie de o poveste care să contextualizeze o realitate a locului. Un spectacol care, vorbind despre mare, vorbește în fond despre oameni și realități personale și sociale extrem de acute, acele mici istorii din care se construiește, de fapt, istoria mare și care se constituie într-o mini-planetă, într-un mini-univers absolut special, pe care simți nevoia să-l revizitezi.
„Băieții de zinc”, dramatizare de Yuri Kordonsky, după romanul „Soldații de zinc” de Svetlana Aleksievici, regia Yuri Kordonsky. Un spectacol de o simplitate copleșitoare, care vorbește despre realitatea războiului fără tezisme și fără încrâncenări.
„Tinerii barbari” după Miklós Vecsei H., regia Attila Vidnyánszky Jr. O montare care vorbește despre naționalism și care aduce în discuție problema ideologizării culturii, pornind de la biografia lui Béla Bartók. Interpretări excelente, o poveste multistratificată, o propunere artistică imposibil de ignorat, cu multiple trimiteri culturale și o regie care se joacă inteligent cu straturi și contexte culturale, sociale, artistice.
Foto: FNT
Lasă un răspuns