La oraș nu există moarte. Herta Müller în oglinda Adei Milea

Batiste, uzine, fum, poezie, frică, rușine, Securitate, libertate, zăpadă, dicționar, miliție, scaun, spânzurat, frig, amintiri, soare…

Un univers din cuvinte decupate care recompun fragmentat o lume în care se întâlnesc poezia fricii și concretețea suferinței cu o realitate socială asimilată la nivel intim, celular. Un întreg univers al terorii asimilate și transformate în literatură, care acum e transpus scenic într-o manieră naivă, ca o superbă pictură naivă ce reține sensul absolut profund al lucrurilor. Spectacolul „Cântece de speriat frica” un spectacol-concert de Ada Milea, după idei din texte de Herta Müller, care a deschis ediția din acest an a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, organizate sub semnul Alterității, e în sine un colaj de imagini, cuvinte, stări, amintiri, povești decupate de Ada Milea din universul poetic al scriitoarei care în 2009 a primit premiul Nobel pentru Literatură. Un univers ce stă sub semnul anilor de teroare comunistă, petrecuți în România, și care au săpat urme adânci în biografia și în literatura ei. Ea însăși definindu-și scrisul drept „un colaj în mine însămi”, pasionată fiind de colaje și rămânând în zona colajului și prin structurile mozaicate ale propriilor romane, Herta Müller devine protagonista spectacolului-concert construit de Ada Milea. Însă, dincolo de flash-uri din biografia ei, dincolo de povești extrase din scriitura ei confesivă, Ada Milea recompuse în manieră naivă, pe muzica atât de personală care îi definește creația teatrală, într-un puzzle de imagini muzicale și lumini decupate, o întreagă societate a terorii, cu rădăcinile ei, cu ramificațiile ei, cu toată poezia nostalgiei și cu o incredibilă cruzime a detaliilor unei realități cumplite, puse pe note vesele din cântece patriotice.

În Studioul Euphorion, de la Teatrul Național din Cluj, într-un spațiu mic, unde se creează o atmosferă intimă, Ada Milea construiește din câteva detalii, împreună cu scenografa Alexandra Mureșan, tot pe sistemul colaj, fragmente din existența Hertei Müller. Un mic parcurs biografic ce surprinde pe de o parte realitatea unei epoci, pe de altă parte drama unei destin personal, transpuse pe muzică. „E o încercare de a traduce în cântec o mică parte a universului Hertei Müller, e privirea cu care i-am citit textele și rezultatul felului în care am simțit poezia ființei ei puternice și fragile”, explică Ada Milea demersul artistic din spatele unuia dintre cele mai frumoase și mai puternice spectacole din istoria noastră recentă, care își propun o privire retrospectivă asupra perioadei comuniste.

Câteva obiecte simple, o masă și o mașină de scris, câteva cărți, o batistă, cuvinte decupate, un carton pe care scrie CER, călcat în picioare de un securist, multe cartoane cu multe cuvinte decupate, o ZĂPADĂ care e vinovată pentru deportarea mamei, un CARUSEL AMEȚITOR, cu care poți zbura spre libertate și mereu multe, multe CUVINTE, care se zbat, se cern, se amestecă, se caută, se ceartă, se resping, se întâlnesc; și un ochi mare, alb, de lumină, în spatele căruia umbre recreează din gesturi simple poezia unor întâmplări cântate de extraordinara Anca Hanu, interpreta rolului EA. Ea, această Herta Müller fragilă și puternică, așa cum o creează Anca Hanu, nu este femeia pe care ai fi tentat s-o cauți pe scenă, dacă i-ai citit cărțile sau interviurile. Este mai degrabă un amestec între un eu literaturizat și o proiecție a Adei Milea, în a cărei muzică asperitățile se topesc, formele se liniștesc, sunetele sunt tăioase fără să taie, iar lucrurile serioase și adevărurile dureroase se spun întotdeauna ca-n joacă. Cea pe care o vezi pe scenă este Herta Müller a Adei Milea, este copilul care undeva, pe un câmp din Banat, nu-și găsește locul, e copilul care „în copilărie credea că moartea există doar la sat, / la oraș nu există moarte fiindcă totul e asfaltat”, e femeia care se întreabă cine ar fi fost dacă se năștea în altă parte, e ființa fragilă care tremură de frică în timp ce merge noaptea pe „străzi subțiri” și știe că Securitatea e pe urmele ei, e fetița care se simte vinovată pentru că are ce să mănânce și ce să bea și ce să îmbrace, pentru că toată copilăria a trăit copleșitor deportarea mamei, care nu încetează să-i strecoare aceste sentimente de vinovăție prin povești care la un moment dat, mai târziu, se vor îneca în tăcere; e tânăra care își caută un loc cu mașina ei de scris pe un colț de birou al unei prietene, atunci când Securitatea începe s-o prigonească, e fata care își uită batista acasă, pentru că are nevoie de încă o dovadă de tandrețe de la mama (interpretată de Adriana Băilescu).

Ada Milea împarte existența Hertei Müller în cântece. Povestea nu curge neapărat cronologic, e un timp condensat și sunt timpuri care se amestecă, e, de fapt, o structură mozaicată, cu întoarceri și reveniri, dar care se rostogolește încet-încet spre moartea unde „totul devine portocaliu și nu doare”… De la țăcănitul insinuant al  mașinii de scris cu care se deschide spectacolul și până la ochiul cel alb care devine portocaliu la final e doar zbaterea unei vieți, cu tristețile și frumusețea ei, surprinse toate în câteva imagini în alb și negru, care se profilează pe fiecare melodie: o lumină goală, albă, o siluetă de femeie cu un evantai-acordeon și-o batistă, o siluetă amenințătoare a unui Securist, acel Securist interpretat de Miron Maxim care îi supraveghează fiecare secundă a vieții…

Dar cu totul extraordinară rămâne muzica Adei Milea (din trupă fac parte Radu Dogaru la chitară electrică, Cristian Rigman la tobe și Mihnea Blidariu clape și bas) din care extrage esența unei epoci în acele sunete și ritmuri specifice, care ne-au rămas tuturor în memorie, ritmuri patriotice, melodii tipice emisiunilor care preamăreau Partidul și Conducătorul și pe care le convertește în ritmuri personale, adăugând straturi peste straturi de duioșie, nostalgii, furie, tristețe, neputință, căldură și umor, mult umor: muncitorii care-și „mănâncă slănina și pe mâini le lucește lumina”, hârtia de ziar, fata care decupează „amintiri, priviri și iubiri”, ritmul absolut molipsitor pe care se aude repetitiv versul „Partidul e mai presus de viața ta”, cu un efect vesel absolut terifiant…

Ada Milea o scoate pe Herta Müller din zona în care o plasează în mod normal exegeza operei ei și o recompune, în toată complexitatea ființei ei, într-un puzzle din cântece „de speriat frica”, care surprind esența unei femei pe care viața a pus-o față în față cu multe orori, iar efectul este unul exploziv. Și ceea ce surprinde cel mai bine creația Adei Milea și, desigur, într-un mod cu totul aparte interpretarea Ancăi Hanu este tocmai acel imposibil de explicat amestec de feminitate, și forță, și acid, și fragilitate, și resentiment, și poezie, și inadaptare, și legături frânte cu familia și cu sine, și lupta, și resemnarea…

Imaginea pe care o iei cu tine la final? E una pe care imaginația ta o creează din sunete și umbre: o fetiță rătăcită undeva într-un sat pierdut de lume, care privește stând ghemuită cum moartea se insinuează precum iarba prin fisurile unui drum de țară neasfaltat și își imaginează cum asfaltul ermetic de la oraș învinge moartea…

Teatrul Național din Cluj-Napoca

„Cântece de speriat frica”

După idei din texte de Herta Müller

Spectacol-concert de: Ada Milea

Scenografia: Alexandra Mureșan

Consultant: Ernest Wichner

Reglaj sunet: Victor Panfilov

Asistent scenografie: Cate Cherecheș

Distribuţia:

Ea: Anca Hanu

Prietenul de la chitara electrică: Radu Dogaru

Prietenul de la tobe: Cristian Rigman

Prietenul de la clape și bas: Mihnea Blidariu

Mama: Adriana Băilescu

Securistul: Miron Maxim

Prietena de la lumini și de la regia tehnică: Mădălina Mânzat

Securistul de la sunet: Vlad Negrea

Foto: Nicu Cherciu