Nu știu dacă, atunci când s-a hotărât să revină asupra textului „A douăsprezecea noapte”, Andrei Șerban și-a propus să arunce lumea în aer, însă lectura pe care o oferă de data aceasta asupra unuia dintre cele mai montate texte ale lui Shakespeare este mai mult decât surprinzătoare. E vie, e șocantă, e nebună, e o perspectivă care, cel puțin în ultimele minute de spectacol, te face să îngheți pe scaun și să privești lumea din jur cu alți ochi. Suntem parte dintr-un joc nebun, existența toată e un show, lumea toată e un show cu multe, infinite măști și, la un moment dat, totul explodează. Suntem umbre ale morții și în orice zâmbet se ascunde o tragedie, în orice ființă se ascunde o altă ființă, iar acest șir nesfârșit al măștilor în spatele cărora ne ascundem e aluatul unei existențe al cărei sens ne scapă.
La Teatrul de Stat din Constanța – un teatru cu o viață nouă în ultimii ani, un teatru cu o trupă excelentă, cu mulți artiști tineri și valoroși, un teatru unde Andrei Șerban spunea că a regăsit spiritul și efervescența extraordinare de acum câteva decenii de la Teatrul din Piatra Neamț, unde a debutat – Andrei Șerban, împreună cu Dana Dima, aleg să pună în scenă această piesă stranie a lui Shakespeare, cu două planuri atât de diferite și cu o perspectivă atât de modernă, de surprinzător de actuală, nu doar asupra identității sexuale, ci și asupra feminității și a gândirii feminine, puse în lumină într-un mod cel puțin straniu pentru epoca în care a fost creată.
Iliria lui Andrei Șerban e o scenă. O scenă de cabaret. O scenă cu irizări din „Twin Peaks”. O scenă unde un clovn ar putea veni să-și facă numărul într-o seară… Decorul creat de Carmencita Brojboiu se colorează în culori infinite și lumina schimbă sensul poveștii și schimbă sensul replicilor și cheia în care e gândită o scenă sau un personaj. Iar finalul… finalul care te bântuie, ore, zile, săptămâni se așază ca un nod în gât peste toată veselia unei nunți în care aproape nimeni nu e fericit.
Shakespeare s-a jucat cu viețile și inimile și fericirea personajelor pe care le-a creat, ca un demiurg răutăcios, ca un Puck care încurcă cu bună știință ițele destinelor, iar Andrei Șerban duce jocul chiar mai departe. În plus, accentuează, printre hohote de râs, infinita tristețe pe care o conține finalul fericit. În fond, despre ce vorbim? Despre două cupluri în care dezvăluirea identității vine la pachet cu obligația la fericire. Când realitatea e cu totul diferită. Și exact aceste legături extrem de subtile le subliniază spectacolul lui Andrei Șerban și actorii trupei de la Teatrul de Stat din Constanța.
În rolul Viola-Cesario, una dintre cele mai interesante creații pe care le-am văzut pe scenă, Cristiana Luca se joacă extrem de feminin cu toate laturile unei masculinități diafane, pe care și-o asumă cu umor, dar și cu o tristețe inefabilă ce vine la pachet cu dragostea care o rupe în două. E jumătate Yin și jumătate Yang și atracția pe care o simte față de Olivia nu-i cu nimic mai prejos de cea pe care o simte față de Orsino. Și orice ar alege, tristețea unei pierderi e imposibil de reprimat. Cristiana Luca e travestiul perfect, are candoarea acelei vârste la care feminitatea și masculinitatea uneori se amestecă în doze imposibil de calculat, are sclipiri de băiețel în ochi și inteligența intuitivă a femeii. Prezența ei e magnetică pe scenă. La fel este și cea a Mihaelei Velicu în rolul Oliviei, de data asta o femeie care-și explorează laturi necunoscute ale feminității, care se caută, se descoperă, se joacă, se dezvăluie, își pune măști, se acceptă și își dă voie să trăiască până la capăt un sentiment pentru un tânăr în care simte că apele sunt tulburi. Relația dintre ele e intensă și se traduce pe scenă într-un amestec de poezie, umor și erotism.
Pe Orsino, Andrei Bibire îl construiește într-o zonă de ambiguitate sexuală care e și o formă de narcisism, dar e mai mult de-atât. Declarațiile lui de iubire sună în gol și spectacolul surprinde, pe de o parte, lipsa de atracție dintre el și obiectul iubirii lui, Olivia, iar, pe de altă parte, surprinde subtil o homosexualitate latentă, atracția față de Cesario.
De partea cealaltă, Shakespeare creează o lume întreagă, teribil de colorată, cea a petrecăreților și a servitorilor, care se dezvoltă pe cu totul alte coordonate. În montarea de la Constanța, Andrei Șerban alege să pună straturi peste straturi de culoare, jucându-se mai departe și cu identitățile sexuale, creând un Sir Andrew, interpretat cu un umor teribil de Cătălin Bucur, un Sir Andrew efeminat și delicat ca o domnișoară, cu pălărie și voal și mustăcioară; un Sir Toby, interpretat corect de Liviu Manolache, care nu se îndepărtează de la ceea ce ți-ai imagina despre acest personaj atunci când citești textul; și… o incredibilă Maria, așa cum o construiește Ecaterina Lupu. Maria este un Feste feminin, e o vrăjitoare simpatică, e un Puck care amestecă poțiuni magice, în ochi îi joacă permanent feste răutăcioase, în ea se întâlnesc toți bufonii lui Shakespeare și are în plus gândire și intuiție feminine… I se alătură Feste însuși – ce cuplu interesant se insinuează în spectacol, purtând amândoi gulere de bufoni, două perspective diferite asupra ideii de „nebun” – interpretat de Ștefan Mihai. Care cântă, dansează, joacă feste și, totuși, aduce cu el în permanență o adiere tragică. În fiecare moment în care e pe scenă poartă cu el presentimentul unui sfârșit.
Spectacolul are două finaluri. La fel de puternice, la fel de interesante. Unul este al lui Shakespeare și unul este al lui Andrei Șerban. În primul final, sunt nunțile. În care, de fapt, în ciuda atmosferei vesele, nimeni nu se căsătorește cu cine și-a dorit. Și simți cum în aer, pe scenă, pe scena în scenă, plutește ceva, ca o farsă. O acceptă toată lumea, dar nu miroase a „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Pentru că în spatele bucuriei de moment că, slavă Cerului, Viola avea un frate geamăn (Sebastian – interpretat corect și sensibil de Vlad Lință), care-i seamănă perfect și uite-așa se rezolvă problema și toată lumea are cu cine să se căsătorească… se ascunde, de fapt, adevărul. Adevărul pe care spectacolul îl construiește. Adevărul că, în timp ce Olivia e îndrăgostită de Viola, se va căsători cu imaginea ei masculină, cu Sebastian; adevărul că, în timp ce Orsino e îndrăgostit de Cesario, se va căsători cu femeia care se ascundea în spatele lui.
Dar după acest final, vine finalul lui Andrei Șerban. Și am lăsat special deoparte personajul Malvolio, personaj central al piesei „A douăsprezecea noapte”, personaj care face legătura între cele două lumi din piesă. În varianta văzută de mine, Emilian Oprea, cu siguranță cel mai straniu și mai puțin comic Malvolio creat pe scenă. Ați văzut „Joker”? Un amestec de stranietate și fascinație, Malvolio al lui Emilian Oprea e greu de inclus în vreun stereotip uman. Râde într-un mod care te îngheață, e imprevizibil, e introvertit, e trist, e incapabil să comunice cu lumea, cursa în care pică nu e comică, e mai degrabă terifiantă, pentru că-l transformă într-un individ care acționează la limită cu psihopatia. Iar cruzimea celor doi bufoni ai spectacolului, Maria și Feste, duce gluma cu mult mai departe. În tenebre din care se va naște moartea. Și scena de cabaret se va transforma, în lumină, într-un spațiu populat de o apocalipsă cețoasă în care niște umbre dansează…
Teatrul de Stat Constanța
„A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Lighting design: Cristian Niculescu
Sound design: Alex Popa
Momente coregrafice: Mihaela Velicu
Distribuția:
ORSINO: Andrei Bibire
VIOLA: Cristiana Luca
SEBASTIAN: Theodor Șoptelea, Vlad Lință
ANTONIO: Iulian Enache
OLIVIA: Mihaela Velicu
SIR TOBY BELCH: Liviu Manolache
MARIA: Ecaterina Lupu
SIR ANDREW AGUECHEEK: Cătălin Bucur
MALVOLIO: Marian Adochiţei, Emilian Oprea
FESTE: Ștefan Mihai
CURIO/ O FEMEIE LA CURTEA OLIVIEI: Alina Manţu ,Georgiana Mazilescu
VALENTIN/ UN POLIȚIST: Georgiana Mazilescu ,Alina Manţu
CĂPITAN/ UN POLIȚIST: Florentin Roman
Foto: Two Bugs
Lasă un răspuns