Urmărește-ne

FB

„Curajul e mai tare decât frica” sau cum să joci feste istoriei

Suntem în Parisul aflat sub ocupație germană. Frica se întinde ca o molimă și normalitatea e repede înghițită de anormalitate. O voce la radio dă pulsul unei noi realități. Nimic nu mai e ca înainte, nimic nu va mai fi ca înainte. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Și parcă nu atât de îndepărtat. E straniu ce tip de actualitate atinge spectacolul lui Felix Alexa, „Adio, domnule Haffmann” de la TNB. Într-un secol 21 oprit în loc de o pandemie care a schimbat reperele normalității, o poveste despre nebunia antisemitismului cu tot absurdul ei atinge niște coarde extrem de sensibile și deschide o perspectivă absolut augmentată asupra realității absurde pe care o trăim noi azi.

„Curajul e mai tare decât frica.” E replica pe care am luat-o cu mine ca pe o mantră când am ieșit de la TNB. Și nu, nu e deloc un truism. E, mai degrabă, genul acela de alăturare de cuvinte care te izbește prin adevărul incontestabil pe care-l conține și pe care până atunci nu l-ai conștientizat niciodată cu adevărat. „Curajul e mai tare decât frica.” Într-o lume paralizată de frică de doi ani, o lume căreia i se picură frica în fiecare zi, o astfel de replică simplă, pusă în perspectiva istoriei recente, privită și în contextul în care ea e folosită în textului lui Jean-Philippe Daguerre, aproape că-ți redimensionează realitatea.

Așadar, ne aflăm în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o casă din Parisul aflat sub ocupație germană, față în față cu niște oameni care trebuie să facă față istoriei care-i prinde ca un tăvălug. Dintr-un difuzor de radio se aude o voce care, sigură pe sine, justifică atrocitățile care urmează să se-ntâmple, prin câteva argumente absurde. (Am văzut spectacolul la ceva vreme de la premieră, în această iarnă, iar vocea lui Ion Caramitru, revărsându-se din difuzor, la ceva vreme după dispariția lui, a creat o stranie senzație de irealitate imediată…) Un bărbat ascultă discursul de la radio. E ținta lui directă. E evreu, și-a trimis familia din Franța, pentru a o proteja și, după o viață petrecută acolo, în magazinul lui de bijuterii, e nevoit să accepte că pentru el nu mai e loc pe lume. Chipul lui Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe evreul Joseph Haffmann, aflat față în față cu propriul destin, dezvăluie ca o hartă toate transformările prin care trece. Surprinde fiecare gând și fiecare nuanță de gând care l-ar putea traversa pe un om într-o astfel de situație, de la suferință, la neînțelegere, la acceptare, la tristețe, la neputință, la furie, la revoltă și iar la acceptare într-o formă aproape biblică, un soi de resemnare mocnită, pe care o poartă cu el ca pe o povară grea, ca un Iov care trebuie să-și împlinească destinul. De la prima până la ultima scenă, interpretarea lui Richard Bovnoczki, ca un fir roșu aprins, surprinde o lume întreagă de sentimente pe care le trăiește un om pus fața în față cu două situații imposibil de gestionat: istoria mare, în care se trezește fără să vrea, un pion într-un joc care nu-i al lui; și istoria mică, un alt joc în care trebuie să joace un rol absurd. Richard Bovnoczki… o interpretare superbă.

Povestea lui Daguerre, pentru care a primit mai multe premii importante în Franța, e povestea a trei oameni aflați față în față cu două situații extreme. Prima: absurdul celui de-Al Doilea Război Mondial. A doua: infertilitatea. Textul îmbină într-un mod magistral cele două povești, cea a unui cuplu dispus la orice pentru a avea un copil și cea a unui evreu care trebuie să se ascundă în pivnița propriei case luni întregi, așteptând să vină o zi în care să vadă iar soarele.

Între ei se naște o poveste stranie, cu lumini și umbre, un triunghi nu atât conjugal cât afectiv, în care o femeie trebuie să accepte intimitatea unui alt bărbat, iar cei doi bărbați să împartă o femeie pe care fiecare o prețuiește/ o iubește într-un alt fel. O formă de dragoste chinuită, șchioapă, care în esență arată felul cum marea istorie nu e, de fapt, decât un măscărici al istoriei mici. Căci cum altfel ai putea citi o poveste în care, în plină ocupație nazistă, când Germania încerca practic să șteargă din istoria lumii ultima picătură de sânge evreiesc, un cuplu din Franța vrea să se salveze din angoasa infertilității, rugând un evreu să o lasă însărcinată pe femeie?! Ce ironie mai frumoasă la adresa absurdului totalitarismului?!

La TNB, Felix Alexa pune în scenă această poveste într-un spațiu simplu, creat de Andrada Chiriac, care permite suprapunerea a două universuri, pe de o parte acel microcosmos din altă lume, cu obiecte dintr-un alt secol, care te trimite direct într-un posibil Paris al începutului anilor ’40, radioul, salonul, pivnița cu pereți de cărămidă; iar pe de altă parte, spațiul modern, decupat în lumini, în forme geometrice, ca un plan al supraconștiinței, unde Pierre, interpretat de Alexandru Potocean, își va consuma momente de refulare, în reprize de step chinuitor. Dar, așa cum se întâmplă de obicei în spectacolele semnate de Felix Alexa, frumos construite sunt relațiile dintre personaje, acele cablări fine și esențiale în teatru (și din ce în ce mai ignorate în teatrul nostru…), care fac ca povestea să aibă carne și să capete adevăr. Și exact asta e situația relației dintre Haffmann (Richard Bovnoczki), Pierre (Alexandru Potocean) și Isabelle (Alexandra Sălceanu), construită cu infinită finețe. E o poveste între oameni care alunecă pe un lac înghețat și în fiecare clipă se tem că gheața s-ar putea surpa. Și totuși, merg mai departe. E o poveste despre inocență, privită dintr-o altă perspectivă, despre sacrificiu, privit dintr-un alt unghi, despre altruism, privit și el dintr-o altă perspectivă. O poveste care te face să te gândești la dragoste așa cum nu te-ai gândit niciodată și da… o poveste despre curaj. E o poezie specială în felul cum este construită relația dintre cei trei oameni: un cuplu de francezi care nu poate avea copii și un evreu pe care-l ascund în pivniță, propunându-i un târg ciudat. E atâta tristețe, revoltă, neputință și renunțare altruistă în felul cum acceptă Pierre, interpretat de Alexandru Potocean, relația soției lui cu Haffmann. E atâta poezie în iubirea aceea absolut imposibilă care se naște în pivnița casei lor între o femeie căreia încep din nou să-i strălucească ochii și descoperă prin necuvinte un fel de tandrețe pe care n-o credea posibilă, trăind în același timp o iubire (ne)vinovată, așa cum o creează Alexandra Sălceanu pe Isabelle.

Momentul culminat al spectacolului rămâne cina la care sunt invitați însuși Otto Abetz și soția lui Suzanne, interpretați atât de colorat de Andrei Finți și Emilia Popescu, surprinzând fiecare moment de tensiune, care face ca pulsul să ți-o ia razna, un joc seducător între curaj și frică, între fugă și demascare, în care evreul prigonit are Curajul să stea la masă și să bea vin cu însuși maestrul deportărilor; un joc de-a viața și de-a moartea printre hohote de râs și pahare ciocnite. Tensiunea acestui moment este excelent dozată regizoral și are mai multe puncte culminante, toate frumos susținute de actori.

Un spectacol despre „ființe fragile, aruncate în vâltoarea istoriei și a evenimentelor personale ce o iau razna” – așa își rezumă regizorul Felix Alexa montarea de la TNB. Aș spune că, pe lângă toate astea, „Adio, domnule Haffmann” e un spectacol despre speranță… Despre a lupta pentru a aduce pe lume o viață, în mijlocul morții… și cu orice preț. Și mai e o poveste despre felul cum mica istorie îi joacă întotdeauna feste marii istorii. Pe scurt: adevărata istorie și adevărații eroi sunt mai întotdeauna anonimi…

Teatrul Național București

„Adio, domnule Haffmann” de Jean-Philippe Daguerre

Traducere: Vlad Russo

Regie: Felix Alexa

Lighting design: Felix Alexa

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Distribuție:

Pierre Vigneau: Alexandru Potocean  

Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki

Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu

Suzanne Abetz: Emilia Popescu

Otto Abetz: Andrei Finţi

Foto: Florin Ghioca/TNB

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r