Trăim în cea mai evoluată dintre lumi. Suntem cool. Suntem conectați. Facem totul așa cum trebuie. Așa cum ceilalți se așteaptă să facem lucrurile. Ca să fim validați de ei. Ca să fim conectați cu ei. Ca să nu fim excluși. Suntem fațadă. Și suntem mască. Mințim și ne mințim cu convingerea că, de fapt, spunem adevărul. Și ne trăim viețile pe rețelele de socializare. Trăim în cea mai tolerantă dintre lumi. Azi totul e permis. Azi totul e normal. Mai puțin fostul „normal”. Trăim într-o perfectă dictatură a toleranței. Și nu-i deloc un oximoron…
Dacă ar fi să rezum gândurile din timpul spectacolului „Share & Subscribe” de Alexandru Popa, în regia lui Vlad Zamfirescu (o producție Cortina AG și care se joacă la Sala Mare a TNB), pe scurt, ar fi cele de mai sus. Cu toată ironia lor amară…
Vlad Zamfirescu și Alexandru Popa sunt, așa cum scrie în toate prezentările, la a șaptea colaborare. E o echipă artistică bine sudată, iar spectacolele lor umplu Sala Mare a TNB. Ceea ce, în acest moment al teatrului nostru, nu-i deloc puțin lucru. Aș fi tentată să scriu că e o rețetă de succes. Textele lui Alexandru Popa sunt toate povești bine scrise, cu personaje bine conturate, sunt vii și actuale, Vlad Zamfirescu e un actor plin de șarm și un regizor care știe să pună în evidență și textul, și actorii, în distribuție sunt numai actori-vedetă, deci… există toate premisele unui succes de public. Dar ar fi prea simplist să rămân la cuvântul „rețetă”. Pentru că, în esență, ceea ce a reușit Vlad Zamfirescu este să creeze un mic fenomen. Pentru că spectacolele lui sunt din start succese de public și pentru că, deși sunt succese de public, spectacolele lui nu sunt ceea ce, în sens peiorativ, e numit „spectacol comercial”. Iar asta se datorează în primul rând textelor lui Alexandru Popa. Un dramaturg cu o voce puternică, sigură, care știe să creeze emoție, să producă răsturnări de ritm, care are un excelent simț al replicii, care știe să jongleze cu lacrima și zâmbetul. Care știe să păstreze întotdeauna un secret, ceva nespus, să nu lase totul la vedere, care știe să construiască personaje vii, deloc schematice, oameni cu biografii serioase, pe care le întrezărești printre frânturi de cuvinte, oameni cu lumini și umbre, așa cum în dramaturgia contemporană nu prea se mai poartă. Aș îndrăzni să fac un pariu și anume că peste… 100 de ani, când lumea se va schimba, iar noi nu vom mai fi, textele lui Alexandru Popa vor rezista și vor avea, poate, farmecul ușor desuet pe care-l au azi textele lui Mihail Sebastian. Pentru că, dincolo de faptul că sunt scrise pentru un context, au în ele frumusețea și forța literaturii adevărate.
„Share & Subscribe” este unul dintre cele mai puternice dintre textele lui. E o meditație puțin acidă și puțin comică despre lumea noastră puțin caraghioasă și puțin absurdă. Șapte oameni, șapte destine sunt aduse laolaltă într-o poveste care devine teribil de verosimilă pe măsură ce neverosimilul câștigă teren. Pe scurt și fără a divulga secrete și a fura din plăcerea de a descoperi povestea la fața locului, cu toate răsturnările ei de situație, în „Share & Subscribe” totul se întâmplă într-un oraș oarecare, unde urmează să aibă loc alegeri locale. Doi contracandidați se luptă fiecare cu ce arme poate… și pe acest fond, tulburat de lupte electorale așa cum știm că se duc ele pe tărâm românesc, se întâmplă o altă poveste. Un învățător e acuzat de mama unui copil că ar fi pedofil și că i-ar hărțui copilul. Iar mama e soția celui mai bun prieten al lui… Și toate disputele și toate luptele vor avea loc, desigur, pe rețelele de socializare și la TV, într-un show live, care-i va reuni pe toți într-un platou de televiziune.
Vlad Zamfirescu optează, ca de obicei, pentru o regie discretă, care pune în evidență textul și actorii, iar dinamica spectacolului e dată în primul rând de dinamica piesei, punctul culminant fiind momentul din studioul de televiziune, care surprinde și toată mizeria din spate și toată falsitatea în care ne-am obișnuit să trăim și care ne face să înghițim informație pe nemestecate.
Oarecum cinematografic, spectacolul surprinde în cele șapte scene, o lume în derivă, o lume fără repere, o lume profund viciată, o lume în care adevărul și minciuna se amestecă într-o asemenea măsură, încât devin inconfundabile. O lume care refuză intimitatea. O lume care trăiește pe repede înainte sau, mai bine, zis o lume care se lasă trăită. Cât de mare este influența mass-media în viețile noastre și cât de tare o lăsăm să ne paraziteze viețile pare a fi problema cea mai importantă pe care o ridică spectacolul lui Vlad Zamfirescu. Dar, în esență, dincolo de asta, spectacolul vorbește despre dictatura toleranței sau despre „intoleranța toleranței”, un subiect curajos în lumea noastră, în care, dacă nu joci după regulile impuse și dacă se întâmplă să crezi/ să gândești altfel… ești pus la zid. Și mai vorbește despre felul subtil cum această dictatură a toleranței, potențată de expunerea pe rețelele de socializare, ucide încet și sigur accesul la propria intimitate, accesul la noi înșine. Mințim ca să fim ca ceilalți. Ca să păstrăm ritmul cu ei. Ca să nu fim excluși. Și în cea mai mare parte din timp, pe nesimțite, ajungem să ne mimăm viețile. Să ne lăsăm trăiți în loc să trăim. Și ratăm esențialul. Viața… Sau, în cazul de față, moartea… Și ratăm chiar accesul la suferință.
Distribuția reunește șapte actori-vedetă, pentru prima dată în același spectacol, cu toții pe aceeași scenă: Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Diana Roman, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu. O mamă isterică, disperată după expunerea în spațiul public (Mirela Oprișor); un soț pierdut în propriile neputințe, un cuplu în care comunicarea a murit de mult, jenat în permanență de… mediocritatea penibilă și dezarmantă a soției, ușor de confundat cu prostia (Șerban Pavlu); un învățător singur, care-și duce cu el secretele, un neadaptat puțin trist și lipsit de orizont (Marius Manole); doi politicieni corupți până în măduva oaselor, ea, oportunistă și cuceritoare (Medeea Marinescu), el, oportunist și plin de șarm (Vlad Zamfirescu) – doi oameni care ar putea fi cuplul perfect, la o masă, pe o terasă, în anonimat, dar care în public se vânează reciproc; doi oameni de televiziune, el, cu experiență și de viață, și de televiziune, genul cuceritorului care flirtează fără scrupule, dar care în final se dovedește a avea cele mai multe scrupule (Andi Vasluianu), ea, tânăra sexy, aspirantă, aparent inabordabilă, în esență dispusă la orice pentru încă un pas în carieră (Diana Roman). O lume construită de sus până jos din aparențe și care se devoalează în ciocnirea din studioul de televiziune, unde măștile încep să cadă. Iar finalul aduce cu el o răsturnare de situație, care îngheață zâmbetul pe buze.
Mergeți să vedeți „Share & Subscribe”! O să râdeți, o să vă emoționați, o să auziți replici briliante, care vi se vor răsuci multă vreme în minte, o să vă puneți sub semnul întrebării, o să vă gândiți la sensul cuvântului „toleranță”, o să vă întrebați cât cântărește adevărul și cât minciuna, cât vă ascundeți și cât vă lăsați descoperiți, cât mai faceți diferența între voi înșivă și rolul pe care-l jucați, cât trăiți pentru voi și cât pentru imaginea voastră din ochii celorlalți. O să descoperiți, cu siguranță, ceva despre voi.
Cortina AG – Teatrul Național București
„Share & Subscribe” de Alexandru Popa
Regia: Vlad Zamfirescu
Scenografie: Mădălina Marinescu
Asistent regie: Mădălina Ciupitu
Lumini: George Jipa
Grafică: Florentin Ilie
Cu:
Mirela Oprișor
Șerban Pavlu
Marius Manole
Medeea Marinescu
Vlad Zamfirescu
Diana Roman
Andi Vasluianu
Lasă un răspuns