Una dintre plăcerile din viața cititorului de cursă lungă este să descopere scriitori noi, aflați la început de drum. Descoperirea este bucurie și privilegiu, este început și un prilej de întrebări și îndoieli.
Puteți găsi confirmarea dacă vă apucați să citiți un roman recent apărut în versatila colecție Anansi, care le aduce cititorilor din România și nume la care au acces în premieră. Este și cazul Fernandei Melchor, tânără scriitoare din Mexic, în general terra incognita pentru România. În 2020, romanul ei se afla pe lista scurtă pentru prestigiosul Booker Prize și, de asemenea, pentru importantul National Book Award, fiind primit cu entuziasm.
Greu de spus cât entuziasm îi va stârni el cititorului de la noi și greu de explicat într-un articol de ce „Sezonul uraganelor” merită câteva ore din viața noastră cea înconjurată de atâtea tentații. Forța lui de a-l prinde în plasă pe cititorul de la noi i se datorează covârșitor, fără îndoială, lui Marin Mălaicu-Hondrari, scriitorul care semnează traducerea și cu care nu mă mai întâlnisem, în ipostaza lui de traducător, de la „Patria” sponiolului Fernando Arramburu. Fără talentul lui, fără meșteșugul lui, cartea sigur n-ar fi existat în forma pe care o găsiți astăzi în librării. Ritmul ei înnebunitor, versatilitatea ei, cumva și franchețea ei poate că n-ar fi ajuns la cititorul grăbit să se apuce de următorul volum.
Or, după ce citești „Sezonul uraganelor”, rămâi o vreme închis în lumea închisă, fără speranță, dintr-un Mexic rudimentar, umoral, dominat de forțe primitive. Bântuit de personaje dark dintr-un thriller în care însă, fără atmosferă, povestea n-ar fi mai nimic, romanul, pe care inițial autoarea l-ar fi vrut mai apropiat de celebrul „Cu sânge rece” al lui Truman Capote, trasează contururile unui sat mexican imaginar în care ființa umană îmbracă forme dintre cele mai lugubre. Purtând inevitabil rezonanțe din „Toamna patriarhului”, de care autoarea amintește în „Mulțumiri”, dar și din „Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, romanul acesta alcătuit din câteva secvențe constând într-o frază nesfârșită este încă o coborâre în infern, ar putea spune unii. Da, fără îndoială, dar ce coborâre! Ce alunecară versatilă, înșelătoare, ce fluență a viziunii și mai ales ce forță a atmosferei, datorată unui talent înzestrat cu suflu și cu inteligența de a nu spune tot. Căci, în ciuda ambiției sale, care vizează și o virtuozitate stilistică din alte vremuri, Fernanda Melchor, care a mai publicat între timp un roman, are inteligența crucială de a lăsa loc de întrebări, de frământări, de îndeieli. De a nu-și ucide personajele prin supraexpunere, pantă pe care alunecă destui colegi de generație.
Exemplele nu ar putea începe, bineînțeles, decât cu Vrăjitoarea, creatura neverosimilă, desprinsă din legende întunecate, care tranșează destine – le oprește în evoluție, ca pe nenumărați fetuși, le alungă sau le înalță, deviindu-le de pe traseul lor firesc. Făptură a nimănui, ființă a tenebrelor, Vrăjitoarea nu poate să vină decât dintr-un ancestral pe care ficțiunea Fernandei Melchor îl sugerează la aproape fiecare pagină. Și, după două sute de pagini, „Sezonul uraganelor” se termină, dar întrebarea despre identitatea ei abia începe.
Cine este această creatură dezgustătoare, a cărei ucidere ar fi, grosso modo, întâmplarea în jurul căreia gravitează această lume de narcomani și prostituate, de asasini și suflete pierdute? Cine este această figură nocturnă desprinsă din basme anonime și filme horror, pentru care imposibilul nu există, nici limitele, nici reperele? Orizontul creat în jurul personajului se profilează de la primele pagini și nu se destramă nici în ultimele. Iată, în câteva cuvinte de mare plasticitate, tabloul din care face parte femeia care urăște ferestrele: „pe masa din bucătăria ei, exact în mijloc, pe o farfurie cu sare grunjoasă, zăcea dintotdeauna un măr roșu, străpuns cu un cuțit de măcelărie, și o garoafă albă, pe care femeile ce veneau vinerea, dis-de-dimineață, o găseau ofilită de tot, stafidită, aproape putredă, gălbejită de la energiile negative emanate chiar de ele prin toată casa, un soi de apăsare ce se aduna în ele sau, cel puțin, așa credeau, în momentele de nenorocire și de supărare, de care Vrăjitoarea știa cum să le scape cu leacurile ei, cu miros greu, invizibil, ce plutea în aerul stătut al acelei case mereu închise, căci nimeni nu-și mai amintea când începuse Vrăjitoarea să nu mai suporte ferestrele, însă, cu siguranță, pe vremea când a̕ Mică începuse să meargă în picioare, țopăind prin întunericul sufrageriei de lângă bucătărie, salonul unde nimeni nu îndrăznea vreodată să intre, Bătrâna zidise deja toate ferestrele, cu propriile-i mâini pusese piatră peste piatră, și le lipise cu ciment, și bătuse pari, și întinsese sârmă (…)”.
De altfel, incertitudinea planează peste toată lumea din acest sătuc inspirat de o știre din ziar, despre o crimă petrecută în realul Veracruz. Ea face legea în ținutul tenebrelor de care nu-i putem separa pe Luismi, pe Brando, pe Munra sau pe Norma. Demonii lor cititorul îi vede tot timpul, pe când îngerii rămân, așa cum le stă bine, ascunși în faldurile unei proze pe care unii au numit-o, surprinzător, „realistă”. Nici vorbă de așa ceva, cred, în „Sezonul urganelor”, de fapt un poem lung. Cât despre realismul magic despre care scriitoarea susține în interviuri că, într-un fel sau altul, s-a ferit, el nu e deloc atât de departe pe cât și l-ar dori Fernanda Melchor. Dimpotrivă, e aproape. Foarte aproape. Și nu numai de literatura marelui Gabo, ci și de proza altor sud-americani cu nume de rezonanță. Poate că mai aproape decât conștientizează autoarea e și Stephen King, la care n-ai cum să nu te gândești când închizi romanul acesta bizar, alunecos ca un pește care se avântă în apele murdare din canalul pe care îl vedem în primul paragraf din carte. Și dacă Vrăjitoarea urăște ferestrele, scriitoarea care a inventat-o nu pare să se teamă de ele. Așa că își încheie „Sezonul uraganelor” cu un fel de fereastră dincolo de care se vede ceva, într-o scenă petrecută la morgă, în care Moșul le vorbește răposaților: „Apa nu vă mai poate face niciun rău, iar bezna nu durează o veșnicie. Ați văzut? Lumina aia strălucind în depărtare? Luminița aia care pare o stea? Într-acolo trebuie să mergeți, le-a explicat, într-acolo se află ieșirea din groapa asta”.
Lasă un răspuns