Un veac de libertate

E anul 2018, căldura prăfoasă a Romei, unde duc toate drumurile, pătrunde și în Villa Medici. Acolo, aflat într-o rezidență de creație, educat în Venezuela, Portugalia și Franța, absolvent de Sorbona, un tânăr născut dintr-o mamă venezueleană, diplomat, și un tată chilian, scriitor, scrie un roman. Are treizeci de ani, dar a publicat deja câteva cărți. Numele lui e Miguel Bonnefoy și scrie în franceză un roman „ca o apă care curge”, cum scria Marguerite Yourcenar, o scriitoare care l-a uimit cu puterile ei, chiar în titlul unei proze. Romanul lui se intitulează „Ereditate” și, dincolo de forță și farmec, are o certă maturitate, căreia sigur i se datorează succesul imediat.

Pentru eternitatea în care trăiește Villa Medici, câteva luni înseamnă nimic. Miguel Bonnefoy își scrie cartea în câteva luni, după care trec doi ani înainte ca romanul să ajungă în librării, doi ani de întrebări, îndoieli, frământări, renunțări și multe, multe tăieturi necesare într-un obiect ce trebuie șlefuit. Apoi iese la lumină „Ereditate”, publicat în România de Editura Trei, în traducerea Luciei Vișinescu, titlul ales de studenții români pentru Premiul Goncourt, 2020, în detrimentul mult mai solicitantului roman „Anomalie” de Hervé le Tellier, editat și el la Anansi.

Înainte de a ajunge la noi, cartea aceasta de nici două sute de pagini, în care încap atâtea vieți,  i-a cucerit mai întâi pe francezi. Comentariile elogioase au ridicat în slăvi, pe bună dreptate, arta de a povesti a autorului. Impresionați, cititorii și-au exprimat cu generozitate încântarea și admirația, lăsându-se prinși în vârtejul acestei ficțiuni reușite, care cucerește imediat. Dar cum face ea asta și despre ce e vorba?

Ea face asta simplu: povestind, așa cum se povestește în unicul „Un veac de singurătate”, la umbra căruia a crescut, se pare, și această ficțiune. Și este vorba despre un roman tip saga, dacă vreți, care își așteaptă acum contrapartea, un roman în care se împletesc exact ce spunea autorul că se împletește în sângele lui: blândețea, solaritatea și barocul Caraibilor cu asprimea Anzilor Cordilieri. Un roman în esență atât de simplu, că aproape orice analiză ar părea forțată. Numai că simplitatea, știm bine, e forma pe care o ating doar cei aleși. Un roman atât de márquezian, încât, amintindu-ți la fiecare pagină fie de „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet”, fie de „Un veac de singurătate”, „Despre dragoste și alți demoni” sau „Dragostea în vremea holerei”, nu ai cum să nu te întrebi, printre altele, dacă asta e o calitate sau un defect al cărții. Un roman atât de fluid, ca o mare în care se pot vărsa o mulțime de râuri, apele amestecându-se și creând peisaje în culori schimbătoare și forme mișcătoare.

„Ereditate”, acest roman de familie gravitând în jurul destrămării – cum fac, să amintim o mulțime de alte ficțiuni contemporane consacrate, de tipul „Porecla” de Jhumpa Lahiri –, s-a născut în „atelierul de fierărie” care este, în opinia tânărului prozator, literatura într-un moment bun pentru un spirit deschis, curios, îmblânzit de spiritul lucid al culturii franceze în care a fost educat, dar prizonier al mitologiilor exotice cu care a crescut. Aparent, e o carte simplă, în care naratorul doar se joacă pe firul timpului ca un acrobat care face spectacol. Ne duce întâi la Santiago de Chile, unde facem cunoștință cu domnul Lansonier, despărțit de Franța natală, pe care o părăsește cu un butaș de viță-de-vie în buzunar. Santiago are pagini memorabile în prima parte a romanului, din care înțelegem fără eforturi influența lui Italo Calvino, cu ale sale „Orașe invizibile”, asupra romancierului recent afirmat. Apoi, pagină cu pagină, pătrundem în istoria deloc plictisitoare a unei familii care are nevoie de un povestitor bun. Începând cu Lazare Lonsonier, pe care îl vedem întâi citind în cadă când izbucnește Primul Război Mondial, fiecare membru important al familiei despărțite dă titlul unui capitol: El Maestro, Margot, Ilario (inspirat, după spusele autorului, din povestea tatălui său, care a suferit persecuțiile dictaturii Pinochet din Chile, de unde a plecat în exil în Europa), Hector Bracamonte etc.

Un simț extraordinar al detaliului și știința de a jongla cu elipsa, au remarcat comentatorii francezi, se numără printre instrumentele cu care lucrează meticulos romancierul. Și așa se face că hoinărim pe câteva continente și prin vreo două secole, ne trezim în cel puțin două războaie și în vreo câteva iubiri amețitoare, dincolo de rațiune, contemplăm zburătoare de vis într-o volieră onirică sau ajungem în fabuloase aparate de zbor pilotate de Margot, poate unul dintre cele mai reușite personaje.

De altfel, anticipând un destin aproape miraculos, venirea pe lume a acestei femei incompatibile cu orice tipar îi prilejuiește povestitorului una dintre cele mai márqueziene pagini din carte: „Au urmat ore întregi de urlete, de gâfâieli și contracții, care atraseră toate matroanele din vecinătate și toți copiii din cartier, așa încât rar se mai văzu o naștere cu atâția martori precum cea a lui Thérèse Lonsonier. Stând ghemuită pe pământ, se luptă cu acest înger invizibil care țâșnea din ea, sfâșiată de această prezență incandescentă, lăsându-se călăuzită de pupilele ciudate și diforme ale vrăbiilor și canarilor. Această ruptură care se adâncea între picioarele ei, acest cap fetid și umed care ieșea la suprafață era ofranda pe care i-o aducea lumii, dar și înspăimântarea geloasă prin care voliera își cerea botezul. O bilă mică, acoperită de sânge și de pene ieși din pântecele lui Thérèse și se rostogoli pe cap, ca un ou în mijlocul tumultului de piuituri, concertului de țipete și de uguituri. Fața ei minusculă, acoperită de un puf de șoim, privea țintă spre domul din bronz, de unde bufnița lui Thérèse o studia, la rândul ei, într-o tăcere maiestuoasă”.

În sutele de ore petrecute la biroul din Villa Medici de la Roma, romancierul înconjurat de cărți și iubitor de liniște și disciplină așterne în paginile sale nenumăratele aventuri, minore și majore, ale unei familii care, în destrămarea ei, străbate lumea în lung și-n lat. Luxuriant ca spiritul Caraibilor pe care îl tot invocă în interviuri, „Ereditate”, nominalizat la Marele Premiu al Academiei Franceze, senzorial, eliberat din orice capcane experimentaliste în care ar putea cădea un scriitor dornic de consacrare și, mai ales, liber – printre altele, liber să-și arate afinitățile fără să se teamă că va fi suspectat de epigonism sau/și manierism –, are și meritul de a-și lăsa și cititorul absolut liber. Liber să viseze, liber să interpreteze cum dorește toate poveștile din paginile romanului, liber să-l asocieze cu alte romane valoroase ale dezrădăcinării scrise în ultimele decenii și să citească și celelalte cărți ale scriitorului de expresie franceză. Căci, scriind, Miguel Bonnefoy este, înainte de toate, liber. Cum se întâmplă în „Un veac de singurătate”, unde nici veacul nu e doar veac, nici singurătatea nu e doar singurătate, nici în „Ereditate”, ereditatea nu e numai moștenire, precum titlul originar al romanului, ci și depășire a eredității prin libertate. Și, dincolo de nenumăratele tragedii dictate de Istoria impasibilă ca Sfinxul din deșert, libertatea vine din libertatea spiritului, din lupta scriitorului cu sine însuși, din lupta omului cu sine însuși. Pe căi întortocheate, e drept, misterioase ca pădurile pe care le străbat eroii realismului magic sud-american, dar și personajele din acest roman, dintr-un veac de singurătate se poate naște, cândva, un veac de libertate. Ca această „Ereditate” ce ne redescoperă lucruri de mult știute despre literatură, imaginație și istorie.