Egretta tricolor este un gen de pasăre moțată din familia Ardeidaelor și americană după baștină. Cam de pe unde s-a născut incertul prinț Mihai Movilă, motorul financiar cu pedigree medieval-neaoș din romanul lui Petre Barbu, Vremea tatălui, apărut la Ed. Polirom. Tricolorul este de-a binelea românesc; egreta mult mai moțată decât suratele înaripate este Egreta Office, un building al noilor realități amprentate de specificul pragmatismului mioritic.
Amprentate cu tot ce-i prin preajmă, începând, desigur, cu trăitorii din numita realitate aproximativă, într-un târgușor de sub munte, „reședință domnească, fostă capitală a Țării Românești”, unde „comuniștii au construit o filatură, o fabrică de săpunuri și detergenți, alta de ambalaje de conserve și, firește, fabrica de bocanci și cizme pentru export (…) târgușor industrializat cu forța, pe care capitalismul l-a aruncat într-o stare vecină cu moartea, un oraș de rahat”. Să vedem: Câmpulungul lui Tudor Mușatescu nu pare a fi, nici Târgoviștea lui Cârlova ori Mircea Horia Simonescu. Ar mai rămâne Curtea de Argeș, tocmai fiindcă despre un Meșter Manole este vorba, chiar dacă răsturnat și trecut prin filtrul unui soi de fantastic al sfârșitului de lume, sub semnul unui veșnic sentiment al inutilității, al mersului în gol. Evident, localitatea e una fictivă, dar amprenta unui Meșter Manole pe de-a-ndoaselea e de reținut în povestea spusă de Petre Barbu cu halou de vecinătate beckettiană.
Iar povestea este una de familie nimerită greșit (cum mai tuturor li se-ntâmplă) în timp și spațiu și căreia, ca atare, norocul i s-a evaporat prin însăși condiția sa, doar „în istorie, precum știi, nu există dreptate”. Personajele care se individualizează sunt câteva, în esență cei doi prieteni (noțiunea în cazul de față este teribil de alunecoasă), Alecu Ancuțescu și Silviu Hapoianu, nevestele acestora, fiica și mătușa celui dintâi. În rest, din masa instabilă a anonimatului țâșnesc din când în când figuri precum cerșetorul ajuns paznic la Egreta Office ori Daniela Horga, deputy managing director, produs al corporatismului care desfigurează și defeminizează, cum constată Alecu. Se adaugă un grup fără chip, dar cu probabile/palpabile consecințe, „derbedeii”, autorii unui șir de dezastre minore, dar intens repetate, pe care aparent nimic nu-i poate opri.
Textul este un soi de jurnal al lui Alecu, o mărturisire între mirare, parapon și împăcare cu soarta de Manole mai degrabă administrator de conjunctură decât clăditor. Acesta, aproape inginer, căci nu dusese până la capăt facultatea, este apăsat în egală măsură de o migrenă ca de o butelie care i-ar sta pe cap, dar și de: „scârba, revolta, dezamăgirea, egoismul, gelozia, invidia, furia, disprețul, minciuna, ura, antipatia, repulsia și multe altele, de parcă toate răutățile lumii se amestecau în mintea mea, dar niciuna nu se limpezea”. Alecu nu este un dezaxat, ci un dezorientat, un dedirecționat, ca să zic așa, cu o cultură relativă, o meserie relativă, o capacitate relativă de socializare, chiar de iubire, dar cu o conștiință analitică pe jumătate născută din nevoie, pe jumătate dintr-un fel de lene în care germinează calitatea de martor: „Viața mea ca un deșert, în care nu știu încotro s-o apuc, n-am nicio călăuză, niciun drum, nicio destinație la care să ajung, sunt concediat, fără niciun rost, sunt pierdut. (…) Un singur lucru știu să fac: să trăiesc în Egreta.”
În contextul geografic aflat undeva la jumătatea drumului dintre Yoknapatawpha lui Faulkner și Casrilifca lui Alehem, personajele romanului se salvează ori cel puțin supraviețuiesc printr-un ficțional generator de transă. Iar Egreta Office, clădirea cu șase etaje care, altfel, poate că ar fi putut ajunge până la cer, devine prin ea însăși un mit. Se ridică în locul unei mlaștini desecate, după ce prințul Movilă trage cu arcul asemeni lui Ștefan cel Mare, doar că nu în vederea unei Putne, ci a unei clădiri de birouri proiectate conform concepției open space, de acolo de unde altcândva ar fi fost altarul luându-și zborul către munți o egretă. Mitul va funcționa prin „minuni” (ninge doar aici sau numai aici nu, sub clădire ar fi un izvor de apă atotvindecătoare, edificiul se metamorfozează ritmic în monumente esențiale ale lumii) și până la urmă va începe să se scufunde „încet, fără scrâșnete, bufnituri, fără spaime, lăsându-le răgaz oamenilor să înțeleagă ce se întâmplă”. De unde și fireasca întrebare: „Lumea a scrântit-o. Lumea sau Egreta?” Ființa Egreta în miezul căreia bate o inimă cu zvâcnet de copil în viața intrauterină.
Sigur că suntem în prezența unei parabole, dar una bizară, în răspăr, creând voit stare de confuzie pentru a se suprapune cât mai bine realității generatoare, imaginii unei lumi în degringoladă, în căutarea îndârjită a nu se știe ce. Fiindcă toate personajele par a nu avea habar ce vor, dar o vor cu cerbicie. Și toate sunt într-un fel sau altul bolnave, fie de maladii mortale, fie ca urmare a violenței care năvălește peste individ chiar și atunci când acesta face totul pentru a fi invizibil. Larisa, nevasta lui Alecu, e alcoolică, Oana, fiica, trece printr-o mizerabilă criză a pubertății, Hortensia, mătușa, e deja gaga, Matilda, soția lui Silviu are cancer pancreatic și oricum relațiile dintre ei s-au ratat, dacă vor fi fost vreodată altfel.
Pe măsură ce povestea înaintează și crește în complexitate, cifrul i se ascunde tocmai în fantasticul care și el augmentează în directă proporționalitate, pentru a culmina cu simbolistica zmeului ce se ridică peste „mode și timp” și acest nou Uvedenrode, dar și a sforii înfipte în palma lui Alecu, a cărei rezolvare numai inconștiența adolescentină a fetei o află: „Oana se apropie veselă (…) îmi atinge cu vârful arătătorului rana însângerată. Nu tresar, nu mă doare. Mă apucă strâns de mână și mă trage după ea, acasă.” Paginile din acest perimetru sunt poate cele mai izbutite ale cărții lui Petre Barbu, volum ce pare premeditat făcut să dezodihnească, probabil tocmai în neodihnă fiind ascuns panaceul. „Vremea tatălui” pare a nu fi una de trăit, e prea de tot și atot-nevrotică, pandepresivă (cinstit vorbind, ca toate celelalte de când lumea, doar că nostalgia sau prospectivele sunt și ele un anxiolitic…). E vremea în care, atenție, mitul poate sancționa: „Cerul este încărcat de această adunătură de fapte și povești, strânse ca niște nori bezmetici, care apasă pe clădire și-o presează în pământ. Acum înțeleg de ce se scufundă: istoria suspendată a fost eliberată de constrângeri și spaime și o apasă fără milă pe Egretă, s-o îngroape, să dispară, pentru că oamenii n-o merită…”.
Lasă un răspuns